Rezolvare subiectul 1:

1. arşiţă = dogoare; ocărau = huleau
2. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ.
3. a-şi face cruce; a-şi duce crucea; în cruce
4. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil – epitete („arşiţa grozavă”, „curata-i frunte”, „lumea cea pribeagă”), imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau), imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”, „În vale…dormea Ierusalimul”).
5. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar, spre primordial. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor.
6. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei, mama lui Isus. Adverbul „adânc”, pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează, sporind tragicul, dramatismul versurilor.
7. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric, chinurile şi, în final moartea lui Iisus, determinând şi schimbările naturii. Chiar înainte ca Isus să moară, când suferinţa lui este maximă, natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura, „Ierusalimul doarme”. La fel şi măslinii, însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea, căci ei sunt fără frunze.
8. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. Prima propoziţie, prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa, reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce, curat, cerul) este învinsă de moarte, reprezentată de elemente precum sângerase, spinii. Natura, dezlănţuită, personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce.
9. În opinia mea, viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. În primul rând, mijloacele artistice (figuri de stil, propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. Apoi, reacţiile celorlalte personaje lirice, disperarea mamei, ţipatul Mariei Magdalena, neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină, tema centrală a tradiţionalismului interbelic.
Nu în ultimul rând, adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă.
În concluzie, poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul.

Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Trecut

„Istoria e cea dintâi carte a unei naţii” după cum spunea Nicolae Bălcescu.
Aşa cum o plantă nu poate creşte fără rădăcini, nici un popor nu poate exista şi nu se poate dezvolta fără a se sprijini pe propria-i istorie şi pe tradiţii. Fără o bază preluată de la predecesori, un popor nu-şi poate crea identitatea proprie ex nihilo, de aceea, consider afirmaţia lui Mihai Eminescu ca fiind una adevărată.
În primul rând, veridicitatea faptului că „fiecare popor” se sprijină pe trecut este dovedită de existenta conştiinţei naţionale. Cunoaşterea originilor, a vremurilor trecute, a istorie, a religiei şi a obiceiurilor comune strânge legăturile dintre membrii societăţii formând astfel conştiinţa naţionala. Fiecare generaţie, oricâte opinii radicale ar avea, preia, într-un fel sau altul, moştenirea culturală a generaţiilor anterioare, adăugând propria contribuţie, viziune şi dezvoltare la evoluţia naţiunii.
În cel de-al doilea rând, „vremurile trecute” şi cunoaşterea lor dau deschidere spre viitor. Această idee este redată prin sintagma „fiecare epocă” ce sugerează faptul că trecutul comun al unui popor determină prezentul şi, implicit, viitorul lui.
În concluzie, consider că afirmaţia citată adevărată pentru că într-adevăr trecutul determină atât trăsăturile de bază ale unui popor cât şi viitorul lui.

Rezolvare subiectul 3:
Tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic din opera lui Nichita Stănescu – Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice, lirismul sau fiind „neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea, în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”, „o metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.
Nichita Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor ’60, exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica.
Scrierile sale aparţin curentului neomodernism, curent literar dezvoltat in a doua jumătate a secolului al XX-lea care îşi propune să realizeze o literatura ce reia formule şi modele moderniste într-o variantă inedită. Această reînnodare a legăturilor cu perioada modernismului se realizează atât prin utilizarea formulelor de expresie moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite cât şi prin reflecţie filozofică, ironie şi intelectualism.
Dificultatea liricii lui Nichita Stănescu şi încântarea pe care o produce, provin din modul în care ea contrariază permanent aşteptările cititorului. Perceperea abstracţiilor ca având o existenţă concretă şi preschimbarea lucrurilor concrete în abstracţii, această inversare a raporturilor, reprezintă o caracteristică proeminentă a poeziei lui Nichita Stănescu. În concepţia lui, poezia e vie: „se naşte din imaginaţia poetului şi se hrăneşte cu imaginaţia cititorului”. Poezia devine o tulburătoare cunoaştere de sine şi o comunicare cu sinele. Fiind permanent orientat spre comunicare şi simţindu-se trădat de cuvinte, Nichita Stănescu încearcă să găsească nişte combinaţii sintactico-metaforice pe care le numeşte „necuvinte”.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este cuprinsă în volumul „O viziune a sentimentelor” apărut în 1964. Acest volum face parte din prima etapă a creaţiei stănesciene, o etapă a exuberanţei, a tinereţii şi are ca tema centrală dragostea ca stare de certitudine.
Aşadar, tema centrală a poeziei este iubirea, văzută ca un sentiment care poate defini existenţa. Întregul text este o metafora amplă pentru modurile de manifestare ale iubirii, sentiment de energie şi vibraţie continuă. Metafora centrală este explicată chiar din titlu prin intermediul apoziţiei „iubirea”, deoarece acest sentiment este văzut sub forma unui animal de pradă agresiv, o „leoaică tânără”.
Putem distinge patru secvenţe ale acestei poveşti de întâlnire cu iubirea, urmărindu-se, pe rând, schimbările si metamorfozele prin care trece cel care a cunoscut iubirea.
Prima strofa prezintă propria descoperire a iubirii de către eul liric (pronumele la persoana I singular „mi”, „mă”, „m” fiind mărci ale prezenţei eului liric). Prin utilizarea mijloacelor artistice iubirea este materializată, imaginile artistice create prezintă totul ca pe o aventură. Sentimentul apare brusc („mi-a sărit în faţă”), în mod neaşteptat, luându-l prin surprindere şi fără a-i oferi timp să reacţioneze în vreun fel. Abia după ce este afectat, eul liric realizează că îl „pândise-n încordare mai demult’. Decticul temporal „demult” arată timpul îndelungat al urmăririi, iubirea fiind în aşteptarea momentului prielnic pentru „a ataca”. Prin adverbul „azi” prezent în ultimul vers al strofei se poate observa că momentul prielnic este chiar acum, în prezent. Forţa devastatoare cu care acţionează, duritatea sunt redate prin versul „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”. Iubirea se manifestă într-un mod violent („m-a muşcat”) lăsând urme, unele chiar vizibile („de faţă”) transformarea fiind deci ireversibilă.
Cea de-a doua strofă poate fi interpretată ca o descriere cosmogonică. Schimbările produse în interiorul eului liric determinate de apariţia unui nou sentiment, iubirea, produc schimbări la nivelul exteriorului. Aceste schimbări sunt la fel de bruşte („Şi deodată”), iar eul liric resimte acum tot exteriorul, sentimente de ameţeala şi confuzie punând stăpânire asupra lui. Forţa agresivă a iubirii modifică realitatea, re-ordonează lumea după propriile-i legi într-un joc al cercurilor (simbol al perfecţiunii): „Se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” Acest nou univers este creat în jurul eului liric, el fiind nucleul.
Simţurile-i sunt exacerbate căci „privirea-n sus ţâşni” iar „auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Amestecul de senzaţii, combinarea echivocă a simţurilor dau naştere unei alte viziuni asupra lumii.
Transformarea propriei interiorităţi este descrisă în cea de-a treia strofa prin modificările fizice suferite. Cel care a fost „afectat” de iubire nu se mai recunoaşte pe sine, totul este schimbat, diferit: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie.”
În ultima stofă timpul este încetinit, iubirea având acum o mişcare lină, („alunecă-n neştire”). Nimic nu este concret, tangibil. Starea dată de iubire este asemănată cu un miraj prin sintagma „deşert în strălucire”. În continuare sentimentul care a pus stăpânirea asupra eului liric este surprinzător, având „mişcările viclene”, aşa cum a fost şi apariţia lui. Ultimele două versuri, „încă-o vreme,/ şi-încă-o vreme…”, arată continuitatea sentimentului, durata sa imposibil de definit. Prin punctele de suspensie utilizate la sfârşitul poeziei, finalul este deschis lăsând loc mai multor interpretări. Seducţia poate fi reluată oricând, fie din perspectiva aceleiaşi iubiri, fie din perspectiva altei iubiri.
Aşadar, în concepţia lui Nichita Stănescu, iubirea este un act fundamental. După cum se observă şi în textul propus, el este capabil să conducă la schimbarea radicală a alcătuirii interioare, la o metamorfoză definitivă a fiinţei. Dragostea generează o stare de fascinaţie, hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă, se „sparge” făcând loc eternităţii.