Alchimie de Marin Sorescu [Comentariu]

Alchimie

de Marin Sorescu

Neomodernismul este un curent ideologic, o orientare literară care s-a manifestat în perioada postbelică şi se caracterizează prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, ce ascunde însă tragicul. Scriitorii neomodernişti doresc să se despartă de „spiritul veacului”, care este cel al războaielor şi doresc să recupereze adevăratele valori şi modele. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile şi expresie ermetică. Poezia capătă puternice accente lirice, fiind caracterizată prin extinderea imaginaţiei până la zona suprarealului, prin luciditate şi fantezie, sensibilitate şi ironie, confesiune sau reflexivitate puternică. Creaţia neomodernistă este expresia metaforică a trăirilor profunde ale poetului, a unor emoţii puternice, o revigorare a lirismului pur, după o perioadă dominată de dogmatism.

Adevărata revenire a lirismului se produce odată cu generaţia ’6o, reprezentată, mai ales de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Poezia acestei generaţii pune accent pe valoarea estetică, aşadar frumosul devine elementul primordial al operei literare, întorcându-se către marile teme ale lirismului, tratate în tonalitate subiectivă. Apelul la tradiţia lirică autentică, întoarcerea la poeticitate şi apelul la o motivaţie etică a discursului liric sunt trăsături ale neomodernismului poetic românesc.

Marin Sorescu este un reprezentant tipic al generaţiei ’6o deoarece temele, motivele, dar şi mijloacele de expresie ale curentului se regăsesc în creaţiile sale. în operele sale predominantă şi definitorie este tema sentimentală, a sufletului. E vorba mereu de substituirea unei realităţi mai ample, mai complexe, printr-una simplă, cotidiană, între care apoi se stabilesc corespondenţe metaforice sau simbolice. Limbajul ambiguu, metaforic, sintaxa poetică nouă, intelectualismul, introducerea ludicului, a ironiei, a parodiei sunt caracteristicile liricii soresciene.
Poezia „Alchimie” prezintă o viziune originală despre existenţă, despre aspiraţia umană, concepută sub forma unui monolog adresat, o rugă insistentă a poetului care caută fericirea.

Opera începe cu o adresare directă celor „nouăzeci şi nouă de elemente”, invocaţie repetată la începutul fiecărei strofe, accentuând, pe de o parte, dorinţa crescândă a eului liric, iar, pe de altă parte, neputinţa lui de a fi găsit fericirea.

Sugerat şi prin titlu, dar şi prin enumeraţia „atâta fier, atâta aur, atâta mercur”, eul liric caută – asemenea alchimiştilor – o formulă magică care să-i aducă fericirea. Invocă elementele chimice, cerându-le să se amestece în aşa fel, încât să se obţină ceea ce caută: al o sutălea element: perfecţiunea, fericirea. „Potriviţi-vă”, „şi daţi-mi fericirea” spune el.

în următoarea strofa se constituie o antiteză între gândirea lucidă, reprezentată prin cuvintele „calcule” şi „înţelepciune” respectiv sentimentele, reprezentate prin „fericire”. Astfel se pune în opoziţie omul de ştiinţă / alchimistul şi artistul / poetul. Alchimistul, gânditorul raţional caută fericirea în timp ce artistul o doreşte. Noţiunea fericirii însă îi aseamănă: găsirea Totului, a absolutului, a perfecţiunii, a pietrei filozofale. Elementele chimice s-au amestecat greşit şi în loc de fericire a ieşit înţelepciunea, care a fost un obstacol pentru artist-poet.

O altă opoziţie deschisă de poezie este aceea dintre tinereţe şi maturitate, sugerată prin a treia strofă. în tinereţe omul speră în găsirea fericirii, în găsirea absolutului, a perfecţiunii, însă înţelepciunea maturităţii îl face să înţeleagă că idealul fericirii este o iluzie. Astfel, elementele chimice pot reprezenta obstacolele vieţii sau experienţele care îl maturizează pe om, fie el artist sau om de ştiinţă. Alchimistul învaţă din încercări, omul din experienţe, dar ambii învaţă preţul fericirii.

Ultima strofa prezintă o ultimă încercare a eului liric de a obţine fericirea prin formule magice. Elementele sunt în număr insuficient în „tabloul fiinţei mele”, metaforă a universului interior. Timpul a fost risipit, acel timpul care a fost dat pentru a găsi prin diferite combinaţii ale elementelor produsul final: fericirea. Enumeraţia „o zi / Şi încă un an. Şi încă o vârstă…” sugerează imposibilitatea găsirii fericirii, iar, văzută din perspectiva timpului, sugerează pierderea irecuperabilă a tinereţii, care este timpul privilegiat al fericirii.

Marin Sorescu este, în poezie, un spirit „demitizant”, dar original prin „capacitatea expresiei de a sugera raporturi nevăzute dintre lucruri” (Eugen Simion), prin specularea unor sentimente sau întâmplări, prin schimbarea unghiului emoţiei printr-un joc de cuvinte, printr-un artificiu formal. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o simţire artistică, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă a propriilor sentimente, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului. Poet neomodernist, Marin Sorescu are priceperea excepţională de a „jongla cu formulele literare” prezentând problematici existenţiale în care se poate regăsi oricare cititor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

eighteen + 17 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.