Paralel cu etnogeneza românească, au avut loc procese economice, sociale, politice care au condus la structurări de tip statal şi la necesitatea statului, favorizând formarea statelor medievale româneşti. Prezenţa migratorilor în zonă, dincolo de distrugerile provocate, a realizat un echilibru de forţe, care a împiedicat expansiunea statelor din zona aceasta, însă cu puţin timp după au apărut şi s-au afirmat statele medievale ca Regatul Ungar, statele ruseşti sau Imperiul Bizantin. Adică, pericolul extern a condus la întărirea raporturilor feudale şi la concentrarea acestora în jurul unei autorităţi mai puternice. Au existat influenţe atât negative cât şi pozitive. Pozitiv a fost acela că li s-a arătat un model de organizare politică statală însă totodată exista şi pericolul de a cuceri statele româneşti. Apoi au apărut nobilii feudali şi ţăranii dependenţi, care, prin procesul de structurare socială la nivelul obştilor săteşti, la fel, au condus la necesitatea statului. Contextul intern care a favorizat formarea statelor au fost premisele economice cum ar fi lărgirea schimburilor comerciale, apariţia târgurilor şi a oraşelor.

Formarea statelor
în spaţiul locuit de români s-au format cinci state medievale, cu intervenţia statelor vecine. Aceste state medievale s-au constituit sub forma voievodatului, care este o structură statală de tip românesc. Procesul a fost relativ concomitent, excepţia au făcut statul Asăneştilor şi Transilvania.

Statul Asăneştilor a fost defapt statul româno-bulgar, care s-a format în 1185, odată cu răscoala vlahilor sub-dunăreni împotriva Imperiului Bizantin, condusă de Petru şi Asan. în această luptă ei au avut sprijinul vlahilor nord-dunăreni, ieşind victorioşi şi astfel formând statul româno-bulgar. Treptat însă, elementul românesc s-a estompat, statul căpătând un caracter bulgar.

Transilvania s-a format ca stat prin unificarea formaţiunilor prestatale existente în spaţiul intracarpatic şi a avut loc odată cu cucerirea maghiară, 1050-1222. în secolele XII-XIII s-au decurs colonizările saşilor şi a secuilor, a cavalerilor teutoni.

Ţara Românească s-a format prin unificarea formaţiunilor din jurul Voievodatului lui Seneslau. Nu există informaţii istorice certe să ilustreze acest proces de unificare. Primele documente, din anii 1310-1352 scriu despre existenţa statului în frunte cu Basarab I. Este un document din 1324 prin care Basarab I se recunoştea vasal al regelui maghiar Carol Robert de Anjou, în 1330, în Cronica pictată de la Viena, în care apare lupta de la Posada, între Basarab I şi Carol Robert de Anjou, victoria fiind al lui Basarab, consacrând independenţa noului stat.

Formarea Moldovei a cunoscut două etape. Cea a formării statale incomplete, în care prosperitatea economica şi diferenţele sociale făceau necesară statul. Prima etapă s-a realizat pe fondul expediţiilor maghiare antitătăreşti, organizate între 1345-1354. Moldova era ca o marcă de apărare, sub suzeranitate maghiară, numindu-i pe Dragoş conducător ai acesteia, Cea de-a doua etapă a fost cea a formării statale propriu-zise, între anii 1359*1365, elnd s-a organizat într-o domnie, ca stat independent, Anul 1365 este cel în care independenţa ţării a fost recunosută şi de regalitatea maghiară, Dobrogea s-a realizat prin unificarea formaţiunilor prestatale în jurul unui nucleu reprezentat de Ţara Cavarnei. Fiind ameninţată de pericolul Otoman, Dobrogea a fost integrată Ţârii Româneşti de cătrea Mircea cel Bătrân până-n anii 1417-1421, ani din care Dobrogea ajunge sub stăpânire Otomană până-n 1878.

Instituţii statale în spaţiul românesc
Transilvania
Organizarea instituţională a Transilvaniei a fost de tip european apusean. Instituţiile centrale au fost voievodatul, care a fost o formă de organizare poîitico-administrativă specific românească, adaptată intereselor maghiare şi menţinută până în anul 1541 când Transilvania a devenit principat şi a câştigat autonomie. După 1541 a fost un principat autonom supus suzeranităţii turceşti. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea principatul trece sub stăpânire habsburgică, în 1691 Diploma Leopoldină stabileşte organizarea internă a principatului. Ceea ce priveşte organizarea administrativ – teritorială, acestea erau comitate, mai întâi regale apoi nobiliare, scaune – ale secuilor şi saşilor, şi districte, cele ale românilor. Avea două Biserici, cea catolică şi cea ortodoxă, susţinută de domnitorii români, în grija mitropolului Ţării Româneşti.

Ţara Românească şi Moldova
Organizarea instituţiilor a fost de influenţă bizantină şi slavă. Instituţia centrală a fost domnia. Avea un caracter ereditar – electiv, şi două dinastii, Muştanii în Moldova şi Basarabii în Ţara Românească. Sistemul electiv funcţiona cu condiţia ca alegerea să se facă din rândul familiei domnitoare. Doar aceştia erau trimişii lui Dumnezeu pe Pământ. Domnitorul era stăpân absolut, lua principalele decizii, de pace, de război, atât politice cât şi militare, administrative, funciare, judecătoreşti, financiare şi religioase. Aceste atribuţii erau limitate de drepturile şi privilegiile boierimii şi de legea, adică dreptul pământului. Concluzia este că domnia a fost defapt o monarhie absolută. Autoritatea acesteia s-a slăbit abia în secolul al XVII-lea sub regimul nobiliar, când domnii au început să fie numiţi de turci. Regimul fanariot a fost instaurat în anul 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească. Cu accentuarea dominanţiei otomane s-a degradat instituţia domniei. După domnie, organizarea instituţională se numea sfatul domnesc sau divan şi era alcătuit din marii boieri iar mai apoi din boierii cu dregătorii. Adunarea Stărilor Privilegiate funcţiona din secolul al XV-lea şi era format din mari boieri, clerul înalt, boierimea mică şi mijlocie, curtenii. între anii 1831-1848 s-a reînfiinţat sub numele de Adunarea Obştească. Organizarea militară era din două părţi, oastea cea mică, adică armata permanentă – membrii claselor privilegiate, şi cea mare, adică populaţia aptă să poarte arme. Organizarea administrativo – teritorială era în judeţe şi ţinuturi în cazul Moldovei. Biserica, pe plan spiritual, avea o putere supremă şi astfel un rol important în viaţa socială, juridică şi culturală. S-a format odată cu constituirea statelor medievale româneşti. Biserica deţinea un rol pe plan cultural, în domeniul justiţiei; a menţinut unitatea spirituală a românilor şi s-a opus prozelitismului catolic.