Ciocnirea de Mircea Cărtărescu [Comentariu]

Ciocnirea

de Mircea Cărtărescu

Postmodernismul este o mişcare culturală ce se manifestă în a doua jumătate a sec. al XX-lea, iar în literatura română ia amploare în anii ’8o. Postmodernismul se defineşte prin raportare la modernism. în timp ce modernismul rupe cu tradiţia, postmodernismul recuperează experienţele anterioare şi o reînnoieşte prin ludic, ironic sau parodic.

Postmoderniştii modifică fundamental chiar conceptul de „literatură”, care se extinde acum dincolo de spaţiul pur beletristic, introducând şi genurile nonficţionale ca jurnalul, corespondenţa, literatura de popularizare. Ei desolemnizează discusul literar, valorificând prozaismul, refuză stilul înalt, ermetic şi impersonal, valorifică în mod creativ stilurile poetice consacrate, prin ironie, parafrază şi parodie. Literatura postmodernă se caracterizează prin jocul cu formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, e o artă combinatorie, a citării şi punerii în dialog a unor forme eterogene ca stil şi timp. Scriitorul postmodern este conştient că totul a fost deja scris, că nu-i rămâne decât jocul cu fragmentele culturale clasice pe care le reinventează. Astfel, se anulează graniţele culturale, limitele genurilor şi a speciilor literare. Operele postmoderniste cuprind diversitatea realităţii contemporane, autorii practicând o poetică a concretului şi a banalului. înnoirea structurală, dar şi stilistică este adusă de cultivarea intertextualităţii, a metatextualităţii şi a transtextualităţii.

Liderul generaţiei poetice optzeciste, Mircea Cărtărescu practică o poezie ironică, uneori parodică, alegând forma jocului. Poeziile sale se inspiră din diferite întâmplări trăite de el, din spaţiile în care se mişcă, peisajele pe care le admiră, din reacţiile şi gesturile sale. „Ce simt, ce văd, ce gândesc în împrejurările obişnuite ale vieţii mele de om obişnuit formează conţinutul poeziei, care devine preponderent ca importanţă faţă de formă”, scrie Mircea Cărtărescu, explicând formula nouă a poeziilor sale.

Poezia „Ciocnirea” face parte din volumul „Totul” care defineşte modul de exprimare lirică a lui Cărtărescu. Este o poezie hiperrealistă care prezintă o imagine a lumii concrete şi a cotidianului, dar totodată este şi o poezie de dragoste, prezentând nevoia vitală a comunicării. Titlul reprezintă raportarea poetului la realitate, fiind o ciocnire de toate elementele mediului citadin, dar sugerează în acelaşi timp impactul pe care îl are iubirea asupra fiinţei umane.

Poezia prezintă caracteristicile unui text epic, povestind aproape propria experienţă a întâlnirii cu iubirea. Poetul doreşte să comunice cu iubita lui prin telefon, dar „telefonul murise”. Mijlocul modern de comunicare este neputincios de a realiza un contact direct între poet şi iubită. Descrierea tehnică a părţilor telefonului prezintă ironic moderna lume umană. Se face aluzie prin aceasta la o dramatică problemă actuală: lipsa de comunicare dintre oameni. Totuşi poetul încearcă să comunice într- un mod neobişnuit, fantastic: trage cu firul telefonului blocul iubitei spre blocul lui. Metru cu metru prezintă o parte a Bucureştiului, înfăţişat prin farmacii, cofetării, canalizare, asfalt, apoi statuia lui Rosetti, miliţia, Consiliul Popular al sectorului doi, Foişorul de Foc, Strada Latină. Aceasta este o descriere detaliată a oraşului, în realitatea ei cotidiană.

Prin efortul imens al îndrăgostitului fereastra iubitei ajunge în dreptul ferestrei sale, astfel comunicarea şi întâlnirea fiind mai intensă ca o simplă convorbire telefonică: „iar noi ne-am trezit faţă-n faţă / şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult / până neam îmbrăţişat strivindu-ne buzele”.

Ciocnirea erotică este inedită: prin contopire fizică şi spirituală cei doi refac imaginea perfectă a Androginului „amestecându-ne inima / mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele…”. Realitatea descrisă prin cartiere, blocuri sau străzi a deschis o cale către o lume a altor posibilităţi, depăşind puterea concretă a omului, dar nu şi forţa imaginaţiei sale. Nimic nu poate opri ciocnirea îndrăgostiţilor, prin care ei devin o singură fiinţă. Păianjenii, care reprezintă trecerea timpului, acum îşi fac plasele „în coşul pieptului nostru”. Astfel se sugerează ideea că trecerea timpului întăreşte sentimentele îndrăgostiţilor, astfel ei îşi păstrează imaginea perfectă androginică.

Deşi este prozaică, voit nepoetică, renunţându-se la versuri sau strofe, poezia are totuşi un nucleu simbolic bine-fixat: iubirea care îşi găseşte esenţa în comunicare. Mesajul se organizează în grupaje asimetrice, ideile fiind legate prin ingambament. Poetul neglijează scrierea cu majusculă, nu marchează începutul frazelor, nu marchează grafic substantivele proprii şi totuşi se conturează, într-o manieră postmodernistă mesajul operei.

One thought on “Ciocnirea de Mircea Cărtărescu [Comentariu]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

8 + 12 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.