Costache Giurgiuveanu – caracterizare

Costache Giurgiuveanu (Enigma Otiliei)

de George Calinescu

George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei în literatura română a unui roman de atmosferă modernă, respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu, teoria sincronizării literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, formulate de Eugen Lovinescu. El considera că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”. Optează astfel pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt prezente tehnici moderne, susţinând ideea că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Al doilea roman al lui George Călinescu, „Enigma Otiliei” este „un roman de critic, în care realismul, balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program estetic” (Nicolae Manolescu). Dar scriitorul îşi depăşeşte programul estetic, realizând un roman cu evidente implicaţii moderne, „un balzacianism fără Balzac” balzacianism polemic şi critic.

Factura balzaciană a romanului este dată şi de tehnica de construire a personajului preluată de Călinescu de la romancierul francez.
Personajul central al romanului, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite (Otilia şi Felix – pentru că îl iubesc şi-l ocrotesc, Pascalopol – pentru că îi e milă de el şi e tutorele Otiliei; clanul Tulea – pentru că vor să-i ia averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei şi al lui Felix, fratele Aglaei. El întruchipează trăsăturile clasice ale avarului, care se întrepătrund cu duioşia paternă.
Scriitorul îl descrie din primele pagini, în momentul când Felix soseşte seara, în casa acestuia. Chipul lui Giurgiuveanu este reflectat prin privirile lui Felix. Coborând cu încetineală scara ce scârţâia cu „pârâituri grozave”, Felix văzu „un omuleţ subţire şi puţin încovoiat”. De la această imagine globală, portretul fizic se alcătuieşte prin acumulare de detalii alcătuind o imagine grotescă: capul era „atins de o calviţie totală”; faţa părea „aproape spână”, „pătrată”. Buzele erau „întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os”; clipea „rar şi moale”, ca „bufniţele supărate de o lumină bruscă”, avea “glasul răguşit” şi bâlbâit. Bătrânul Costache are o comportare bizară, fie din pricina senilităţii, fie simulează uitarea din teamă, din instinct de apărare, faţa de cei care-i vânau averea; ca şi bâlbâială, care poate fi şi un defect de vorbire, dar şi un mijloc de apărare, de a câştiga timp. Oricum, dacă n-ar fi puţinătatea trupului, care trezeşte compasiune, portretul ar fi fost cu totul hidos.
Aflat la o vârstă înaintată, moş Costache manifestă şi alte „bizarerii” care-i dau individualitate: îşi freacă mâinile cu „un râs prostesc”, are un supărător glas „stins”, „răguşit”, dar are duioşii şi tremurări de suflet: pe Otilia, „fe-fetiţa” lui (pe care o iubea în felul său), „Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”.
Şi Felix înţelege că avariţia este mai mult o manie (mania de a ţine banii), dar „o iubeşte mult pe Otilia şi se gândeşte mereu la ea”.
Conştient că sora lui, Aglae, ca şi nepoţii (Aurica, Titi), la care se adaugă escrocul nonşalant şi jovial – Stănică Raţiu – vor să-l fure, să-i ia averea, pândindu-1 şi dorindu-i moartea cât mai devreme, Costache Giurgiuveanu trăieşte drama neputinţei proprii, bătrân şi neajutorat, dar şi neînduplecat când e vorba de bani. Deşi are îndatorirea de a asigura existenţa Otiliei, el amână tot timpul reglementarea situaţiei fetei. Vorbeşte mereu de intenţiile lui – să o înfieze, să-i facă o casă, să-i pună bani pe numele ei -, dar amână mereu, pentru că mania lui de a ţine banii e mai puternică. De aici teama, suspiciunea că va fi prădat; îi crede în siguranţă numai sub duşumea, sub saltea, şi nu se poate dezlipi de ei. El va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind prădat de Stănică, cel care-i grăbeşte moartea. Are un sfârşit tragic.
Otilia vede în „papa” – „un om bun”; însă are „ciudăţeniile” lui, e cam „avar” în acord cu zgârcenia lui, bătrânul mânca „cu lăcomie”, „vârând capul în farfurie”. Iubirea pentru Otilia se manifestă şi se observă în gesturi, reacţii elocvente: moş Costache nu protestează niciodată când Otilia îl mustră, stă ca un copil în faţa ei.
La primul atac cerebral, Pascalopol văzu cu uimire cum bătrânul, „cu nădragii de stambă şi cu pătura pe umeri, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini inelul cu chei”. Deşi Pascalopol încearcă să-l determine să reglementeze situaţia Otiliei, acesta o amâna mereu. La al doilea atac cerebral, clanul Tulea, mobilizat de apriga Aglae, goleşte casa lui moş Costache, cărând scaune, tablouri, oglinzi, trecând prin zăpadă spre fundul curţii de dimineaţă până târziu.
în raport cu moş Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i polarizează pe toţi.
în concluzie personajul Costache Giurgiuveanu este un personaj balzacian, o combinaţie de două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş Goriot) care are un destin dramatic, cade victimă propriei sale mentalităţi, deşi zgârcenia lui poate fi o formă de rezistenţă în faţa lăcomiei celor car îi vor averea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

two × five =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.