Enigma Otiliei de George Calinescu [Comentariu]

Enigma Otiliei

de George Călinescu

Varianta 1:
    George Călinescu a fost un scriitor, publicist, critic şi istoric literar, academician român. Acesta este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile alături de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu.

Romanul „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu a apărut în perioada interbelică, în anul 1938. Acesta este un roman realist de tip balzacian, modernist, obiectiv şi clasic.

Romanul este specia genului epic in proză, de mare întindere, cu o acţiune ce se desfăşoară pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje şi un conflict puternic.

Tema operei este prezentarea unor aspecte ale burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, ceea ce determină caracterul citadin şi social al operei. Romanul prezintă formarea unui tânăr, care înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.

Titlul operei a fost iniţial „Părinţii Otiliei”, acesta reflectă ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel destinul orfanei Otilia, ca nişte părinţi. Autorul schimbă titlul, iar accentul cade pe Otilia, astfel aceasta devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe diferit.

Incipitul este unul specific romanului realist. Acesta fixează verific cadrul temporal şi spaţial al acţiunii: „Într-o seară de la inceputul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de liceean, intră pe strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli”.

Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului orfan Felix Sima la Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său, pentru a studia medicina. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia, dar Aglae o consideră un pericol pentru moştenirea fratelui ei.

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, cea a lui Costache Giurgiuveanu şi cea a surorii lui Costache, Aglae. Dar asistăm şi la un conflic dintre Felix şi Pascalopol, acesta fiind pentru mâna Otiliei.

Modul de expunere predominant în text este naraţiunea. Aceasta este realizată la persoana a III-a, cu focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, naratorul fiind omniscient şi omniprezent.

O primă secvenţă narativă semnificativă este reprezentată de vizita Otiliei la moşie la Pascalopol împreună cu Felix. Pe tot parcursul vizitei, Otilia se plimbă cu tânărul Sima, se simte bine, astfel Felix primeşte atenţie deosebită. Din care putem deduce faptul că protagonista avea sentimente mai presus de cele de rudenie pentru tânarul băiat.

O altă secvenţă narativă semnificativă este reprezentată de întoarcerea Otiliei şi a lui Pascalopol de la Paris. Cu toate că pe timpul şederii la Paris Otilia a fost bârfită de rudele sale din familia Tulea, aceasta a ţinut să le ofere cadouri la întoarcerea acasă. Astfel aceasta dă dovadă de bună creştere.

În concluzie, datorită elementelor prezentate ulterior, putem spune că „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu întruneşte toate notele definitorii unui roman realist de factură balzaciană prin prezentarea critică a  unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul paternităţii şi cel al moştenirii.

Varianta 2:
George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei în literatura română a unui roman de atmosferă modernă, respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu, teoria sincronizării literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, formulate de Eugen Lovinescu. El considera că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”. Optează astfel pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt prezente tehnici moderne, susţinând ideea că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Romanul este o scriere epică în proză, cu acţiune compelxă, de mare întindere, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicată. Personajele puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, prin propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.

Al doilea roman al lui George Călinescu, „Enigma Otiliei” este „un roman de critic, în care realismul, balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program estetic” (Nicolae Manolescu). Dar scriitorul îşi depăşeşte programul estetic, realizând un roman cu evidente implicaţii moderne, „un balzacianism fără Balzac”: balzacianism polemic şi critic.

Factura balzaciană a romanului este dată de tehnica de construire a personajului preluată de Călinescu de la romancierul francez şi de temele abordate (moştenirea şi paternitatea). Astfel, descrierea mediului în care trăieşte personajul, înainte de introducerea propriu-zisă în scenă a acestuia anticipează şi îi reflectă caracterul, romanul debutând cu descrierea detaliată a străzii Antim şi apoi a casei lui Costache Giurgiuveanu; starea de dărăpănare în care se afla locuinţa şi lipsa de gust a decoraţiunilor indicând statutul social şi trăsăturile locuitorilor.

Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii: competiţia pentru înavuţire prin intrarea în posesia unei moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă şi tema paternităţii, reflectată de titlul iniţial al operei („Părinţii Otiliei”), întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură destinul Otiliei, asemenea unor părinţi, exprimând ideea conform căreia copilul moşteneşte numele, poziţia socială şi starea materială a părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari destinul. Ideea paternităţii este nucleul epic al romanului. Influenţa balzaciană, preluată probabil din romanul „Moş Goriot”, reliefează ideea că degradarea relaţiilor din cadrul familiei duce la degradarea întregii societăţi.

Ca şi în romanele lui Balzac, relaţiile interfamiliale sunt conflictuale şi degradate. Sentimentele paterne ale lui Costache Giurgiuveanu pentru Otilia sunt învinse de avariţia personajului care nu-i poate oferi un viitor, ea fiind nevoită să se căsătorească cu Pascalopol. Legătura familială a Aglaei cu fratele ei, Costache Giurgiuveanu, se degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice afectivitate fraternă între cei doi. Şi relaţiile din cadrul familiei Tulea sunt total degradate.

Un element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în mediul citadin, romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentând aspectele societăţii sub determinare social- economică, reuşita pe plan social a arivistului Stănică Raţiu după ce a furat banii bătrânului ilustrând ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale.

în roman naraţiunea se realizează la persoana a IlI-a. Naratorul este obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate.

Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, controlează evoluţia lor ca un regizor universal.

Romanul alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică Raţiu etc. Un prim-plan al romanului prezintă cele două familii – Costache Giurgiuveanu – Otilia şi Tulea. Mobilul principal al tuturor acţiunilor care se desfăşoară este moştenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu, pe care o vânează clanul Tulea. Eforturile lor sunt canalizate statornic spre înlăturarea Otiliei, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua soţii, crescută de acesta fără acte de adopţiune legală.

Alt plan al romanului prezintă destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan, venit să studieze medicina în Bucureşti şi dornic de a face carieră, şi care trăieşte prima experienţă erotică. Aceasta constituie fondul liric al romanului: iubirea romantică, adolescentină a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunoştea doar din corespondenţa întreţinută. Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia să-i fie tutore şi să-i administreze bunurile lăsate de tatăl său, care murise. în casa lui moş Costache, unde va locui, îl cunoaşte pe Pascalopol, moşier, cu maniere alese, şi clanul Tulea, ce locuieşte în vecinătatea casei lui.

Începutul romanului fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909…”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii caselor, a casei lui Costache Giurgiuveanu, a interioarelor), şi prezintă principalele personaje. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria începutului cu finalul se realizează prin descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu din perspectiva lui Felix, în momente diferite, ale existenţei sale.

Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, la Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru moştenirea fratelui ei.

Expoziţiunea este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu, veridicitatea susţinută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă: „într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim…”.

Caracteristicile arhitecturale ale străzii şi ale caselor din strada Antim sunt surprinse din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului Felix care caută casa tutorelui său Costache Giurgiuveanu. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate de la stradă, la casă, la interioare şi la gesturile locatarilor, este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu. Strada şi casa lui moş Costache sugerează prin detaliile surprinse contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogăţiţi şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch), snobi (imitarea arhitecturii clasice), zgârciţi (case mici, cu ornamente din materiale ieftine), delăsători (paragina).

Pătruns în casă Felix îl cunoaşte pe tutorele său moş Costache, un omuleţ straniu care îi spune bâlbâit: „nu- nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia, fata vitregă a bătrânului, câţiva membri ai familiei Tulea şi pe moşierul Pascalopol adunaţi la un joc de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente. Sunt realizate portrete fizice ale personajelor prin descrieri detaliate ale vestimentaţiei şi fiziologiei. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare a mediului în care urmează să se integreze Felix, prefigurează conflictul şi cele două planuri narative. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix.

Intriga se desfăşoară astfel pe două planuri: Felix o iubeşte pe Otilia fiind gelos pe Pascalopol. Nu poate lua nici o hotărâre în faţa realizării carierei ştiinţifice, pentru care subordonează totul. Otilia, deşi îl iubeşte pe Felix, îl alege pe Pascalopol, bărbatul matur, generos, înţelegător faţă de capriciile feminine.

Un alt plan îl reprezintă bătălia pentru moştenirea lui moş Costache- propietar de imobile, restaurante, acţiuni, care-şi apără banii. Clanul Tulea doreşte succesiunea totală, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Amânarea înfierii, de dragul banilor pe de o parte şi de teama de Aglae pe de altă parte, va duce la finalul dramatic al bătrânului prin acţiunea lui Stănică Raţiu, care într-un plan secundar al romanului urmăreşte de la început să parvină, de aceea trăieşte în concubinaj cu Olimpia fiica mai mare a Aglaei.

Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani, Stănică Raţiu provoacă moartea bătrânului avar în momentul în care îi smulge de sub saltea banii acestuia. Personajul este cel care susţine intriga romanului până la rezolvarea în deznodământ. Astfel Olimpia rămâne părăsită, deoarece Stănică pleacă cu Georgeta. Aurica rămâne o nefericită, „fată bătrână” care nu-şi poate face o situaţie, făcând inutil tururi erotice pe Calea Victoriei. Titi după escapada matrimonială se reîntoarce acasă, legănându-se şi pictând cărţi poştale, apatia ducându-1 sigur la balamuc alături de tatăl său, Simion Tulea. Felix, deşi primeşte semne că Otilia îl iubeşte o pierde până în final, fata căsătorindu-se cu Pascalopol. Felix, părăsit de Otilia, se căsătoreşte şi face carieră devenind profesor universitar. în epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea Otiliei de a-şi trăi tinereţea, iar ea a devenit soţia unui conte exotic, căzând în platitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.

Finalul romanului îl prezintă pe Felix, care mânat de amintiri se duce pe strada Antim. Casa lui moş Costache era înnegrită de vreme şi părea nelocuită, cu poarta legată cu un lanţ. El îşi aminteşte de seara când venise pentru prima oară aici, i se pare că vede capul chel al lui moş Costache şi-i răsună în ureche cuvintele de atunci „Aici nu stă nimeni”.

Tipurile de personaje atestă realismul romanului, prin aceea că fiecare erou este dominat de o trăsătură de caracter definitorie, dar Călinescu depăşeşte valenţa clasică prin faptul că le conferă în plus dimensiune socială şi una psihologică, realizând adevărate caractere: Costache Giurgiuveanu este întruchiparea avarului, Stănică Raţiu este tipul parvenitului, Aglae este „baba absolută fără cusur în rău”, Titi reprezintă tipul retardatului, Aurica fata bătrână, Felix este definit de autor ca „martor şi actor”, iar Otilia, eternul feminin enigmatic.

Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care se înfăţişează prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune o anumită idee, concentrează programul său estetic referitor la romanul modem pe care reuşeşte să îl aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”. Romanul este unul modern, în ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac şi a creării unor personaje clasice, atingându-şi scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile dintre personaje şi situaţiilor cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter universal neputând fi surprinse în mod esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii asigurată de scrierea de tip realist.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

four − 2 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.