Floare albastră de Mihai Eminescu [Comentariu]

Floare albastră

de Mihai Eminescu

Romantismul a luat naştere în Anglia, apoi s-a extins repede în întreaga Europă, cuprinzând atât literatura cât şi artele plastice respectiv muzica şi estetica. Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea prezentă în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Evadarea romantică este o formă de refuz a realităţii de care erau dezamăgiţi. în creaţii domină libertatea totală, astfel se lărgesc modalităţile de exprimare, sursele de inspiraţie şi temele operelor: se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai ales a iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt, conform gândirii lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii.

în opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este înzestrat cu raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea iubirii. Această idee ocupă un loc central în operele eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în capodopera „Luceafărul”.

Poezia „Floare albastră” a apărut în „Convorbiri literare” în 1873, fiind una dintre cele mai reprezentative poezii eminesciene prin viziunea romantică dată de tema iubirii, prin motive literare tipice romantice, prin atitudinea poetică meditativă. Din punct de vedere al speciei, „Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o iubire idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, care la romantici este valorificat pentru ilustrarea sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv este preluat de la poetul german Novalis, la care aceasta este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel viaţa însăşi. Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet.

Poezia este organizată pe o serie de antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a concretului, terestrului, trecătoare. Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.

Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii poetice, respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.

A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată.

Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii iubirii.

Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care dispare, astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi dispare”, lăsându-1 pe poet cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care sunt trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni geniu prin aspiraţia spre etern”.

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă circulaţie europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de tinereţe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

four × five =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.