Iona de Marin Sorescu [Comentariu]

Iona

de Marin Sorescu

Varianta 1:
  Marin Sorescu a fost scriitor roman, membru titular al Academiei Romane, poet, dramaturg, eseit si traducator. Operele acestuia au fost traduse in peste 20 de tari, totalizand peste 60 de carti aparute in strainatate.

Opera “Iona” a fost scrisa in anul 1965 si publicata in 1968, fiind o piesa de teatru, a castigat premiul dramaturgiei si a fost jucata in strainatate dar si in tara. De precizat este si faptul ca, “Iona” este piesa de debut a autorului si face parte din trilogia dramatica “Setea muntelui de sare”, din care mai fac parte si “Paracliserul” si “Matca”.

Opera lui Sorescu este o drama postmodernista, adica o specie a genului dramatic, in proza, care infatiseaza viata reala printr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit.

“Iona” are ca punct de plecare mitul biblic al lui Iona, transpus literar in motivul labirintului, prezentand in mod metaforic incercarea omului de a-si depasi conditia tragica.

Din punct de vedere compozitional este o tragedie in patru tablouri, dar nu in sens traditional, ci in sens conotativ, deoarece reprezinta tragedia tuturor indivizilor.

Tema operei poate fi o meditatie asupra conditiei umane, a destinului existential umanm, iar idea central este axata pe faptul ca viata este un labirint presarat cu multe capcane in care omul este dator sa lupte pentru a-si gasi identitatea pierduta.

Cei mai multi exegeti considera “Iona” o drama filosofica, iar dramatismul ei rezida in reflexiile foarte profunde, in intrebarile si concluziile legate de viata, lupta, idealuri, fericire,  moarte.

Imaginea balenelor care s-a inghitit una pe cealalta se constituie pe ideea de labirint, cu semnificatia faptului ca nu se poate iesi din acest infern decat taind ferestre pentru a iesi la lumina: “ Razbim noi cumva la lumina”.

Iona este cel care vorbeste cu voce tare, se intreaba si isi raspunde, astfel incat intreaga piesa are forma unui monolog-confesiune. El este un personaj simbolic care reprezinta umanitatea in general. Pus intr-o situatie de tip absurd, acesta gandeste, actioneaza si analizeaza.

Pe masura ce personajul nostru traverseaza unele etape, el defapt se autodescopera. El este intr-o dilema specifica oricarui individ: “Care e directia?” – intrat in labirint, personajul nostru se resemneaza, nu este un fatalist. Din contra, cu o energie foarte mare, el cauta solutii de salvare.

De fiecare data cand iese din burta unui peste urias, personajul defapt “se renaste mereu”, are o alta sansa de regasire.

Multi critici literari considera teatrul lui Marin Sorescu de factura expresionista, de mituri, de mistere, cu personaje fara identitate, seminificand categorii umane ex: Pescarul I, Pescarul II.

Stilul textului este oral si popular, este un limbaj viu, accesibil, insa limbajul este unul invers: tragic-comic.

In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem observa ca Iona devine omul din totdeauna, care intelege existenta sa in pantecul pestelui ca o existenta de tip absurd din care incearca mereu sa iasa.

Varianta 2:
Secolul al XX-lea aduce importante înnoiri structurale în sfera dramaticului, generate de mutaţiile estetice care marchează toate genurile literare în această perioadă. Se produce o dezvoltare şi o diversificare iară precedent a dramaturgiei.

Schimbările vin pe fundalul unor experienţe dramatice împărtăşite de întreaga omenire, marile conflagraţii mondiale, care îl aduc pe om din nou în faţa marilor întrebări existenţiale.

Pierzând contactul cu sacrul, omul modern se confruntă cu o altă fatalitate, ce ţine de ordinea profană: pierderea identităţii, lipsa de comunicare, înstrăinarea de lume, problema libertăţii, a singurătăţii universale etc. Tematica teatrului modern va aduce în prim-plan această problemă.

Creaţia dramaturgică de după cel de-al doilea război mondial cunoaşte aceeaşi evoluţie în privinţa problematicii şi a tehnicii, în sensul deschiderii treptate spre diversitate şi modernitate.

în teatrul modern nu se mai păstrează distincţiile dintre speciile tradiţionale ale dramaturgiei: tragedie, comedie, dramă. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale se manifestă prin mai multe aspecte: alăturarea comicului şi a tragicului, preferinţa pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia tradiţională, inserţia liricului în text, valorificarea miturilor, apariţia personajului-idee, lipsa conflictului, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor, dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare simbolică etc.

Teatrul îşi descoperă noi forme, noi teritorii: teatrul expresionist, epic, poetic, absurd, parabolic, mitic.
O direcţie importantă a dramaturgiei europene a secolului al XX-lea se constituie prin dialogul cu miturile Antichităţii, ale creştinismului, sau unele mai târzii, medievale şi renascentiste. Rescrierea mitului presupune reinterpretarea dintr-o perspectivă modernă.

în această categorie a teatrului modern se înscrie şi dramaturgia lui Marin Sorescu, participant prin opera sa la acţiunea de reînnoire a teatrului modern românesc.

Opera lui Marin Sorescu, „Iona”, este considerată o parabolă dramatică pe tema evoluţiei omului pe scară ontologică. Piesa face parte dintr-o trilogie dramatică intitulată „Setea muntelui de sare”, alături de „Paracliserul” şi „Matca”. După cum sugerează şi titlul trilogiei este vorba despre setea fără limite de absolut a omului.

„Iona” lui Marin Sorescu are ca punct de plecare mitul biblic al pescarului care a nesocotit porunca divină. Iona a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive să propovăduiască Cuvânt Sfânt, pentru că răutatea ajunsese să cuprindă tot. Iona încearcă să fugă cu o corabie. Dumnezeu stârneşte o furtună puternică, iar corăbierii înţeleg că Iona e vinovat pentru furia mării şi îl aruncă în mare. El este înghiţit de un peşte imens şi în pântecele acestuia va sta trei zile şi trei nopţi, timp în care se va ruga la Dumnezeu, care se îndură şi porunceşte peştelui să-l verse pe Iona la uscat. Iona îşi îndeplineşte misiunea, oamenii din Ninive se pocăiesc şi Dumnezeu îi iartă şi nu distruge cetatea.

Marin Sorescu reţine câteva elemente din mitul biblic, însă va face din Iona un erou tragic, un personaj care aspiră spre absolut şi care pentru ideile sale face enorme sacrificii.

Piesa este structurată în patru tablouri în aşa manieră încât primul şi al patrulea să realizeze simetria tragediei, ele avându-1 pe Iona în spaţiu deschis, iar al doilea şi al treilea tablou îl prezintă pe erou în burţile celor trei peşti mari.

Tabloul I îl prezintă pe Iona, un pescar aflat în faţa mării, ceea ce simbolizează aspiraţia spre libertate, spre infinit. El doreşte să prindă peştele cel mare, simbolul absolutului, dar prinde numai peştişori. Pentru a-şi rezolva neputinţa, pescuieşte uneori din acvariu peşti „care au mai fost prinşi odată.” El vrea să se identifice pe sine, meditează asupra viaţii şi a morţii „Ce mare bogată avem!”. Marea, reprezentând existenţa, este plină de nade frumoase, care sunt obstacolele vieţii, însă Iona îşi asumă această existenţă „noi, peştii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi”. în finalul tabloului este înghiţit de un peşte uriaş, el pornind într-o aventură a cunoaşterii şi a autocunoaşterii.

în al doilea tablou Iona se află în burta peştelui, unde e întuneric. Aici el vorbeşte mult singur, pentru el aceasta fiind o formă de supravieţuire. Doreşte să se simtă liber, spunând: „Fac ce vreau. Vorbesc.” Găseşte un cuţit, simbolul libertăţii şi constată că ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet, care să permită numai intrarea lucrurilor valoroase în suflet. Devine visător şi vrea să construiască o bancă de lemn în mijlocul mării pe care să se odihnească pescăruşii. Taie burta peştelui, dar constată că a ajuns în burta unui alt peşte, care-1 înghiţise pe primul.

Acţiunea tabloului al treilea se desfăşoară în interiorul peştelui al doilea, unde Iona se întâlneşte cu alţi doi pescari, care nu vorbesc şi care au bârne în spate, reprezentând oamenii care îşi acceptă destinul aşa cum le este dat. în meditaţiile
eroului apar noi motive literare, ca cel al gemenilor, care reprezintă celălalt eu al individului; naşterea, reprezentată prin dorinţa lui Iona de a scrie o scrisoare mamei sale, „există o clipă când toţi se gândesc la mama lor”. Deşi i s-a întâmplat o mare nenorocire, Iona iubeşte viaţa, această existenţă repetabilă, ce este sugerată prin cuvintele: „Mamă… mai naşte-mă o dată… naşte-mă mereu!”, pentru că „mereu ne scapă ceva în viaţă”. Deşi pare optimist, meditând despre fericire, constată că e fericit doar pentru el, oamenii nu sunt atenţi la bucuriile celorlalţi „pe omenire o doare în fund de fericirea ta”.

Tabloul al patrulea îl prezintă pe Iona îmbătrânit, în gura ultimului peşte spintecat, vede nisipul, uscatul, dar nu se simte fericit, „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”. Este singur în pustietatea imensă şi reapar cei doi pescari, care nu-i răspund. Se întreabă de ce vede mereu aceiaşi oameni, ceea ce sugerează că lumea umană e limitată. Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de peşte, apoi vede un şir nesfârşit de burţi ca nişte geamuri unul după altul. Eroul meditează asupra relaţiei om – Dumnezeu, simţind că acum are nevoie de speranţă, de „un exemplu de înviere”, dar acesta nu vine „oameni buni! învierea se amână!” Rămâne singur, fără speranţă „sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia”. Drama umană, trăită de Iona este aceea a vieţii sufocante, din care nimeni nu se poate elibera „problema e dacă mai poţi ieşi din ceva odată ce te-ai născut”. Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin muritor „trăim şi noi cum putem înăuntru”. Iona încearcă să-şi amintească trecutul, dar numai numele şi-l poate aminti „Eu sunt Iona”. Constată că drumul său a fost greşit, iar eliberarea trebuie să înceapă cu regăsirea de sine, cu evadarea de propriul destin şi se sinucide. Această alegere a lui Iona este un nou început „Răzbim noi cumva la lumină!”.

Marin Sorescu se dovedeşte un demitizator în drama lui, el valorifică mitul biblic al pescarului înghiţit de peşte la modul parodic: pescarul lui Sorescu este un mucalit care poartă cu el un acvariu cu câţiva peştişori pe care îi prinde a doua oară cu undiţa şi îi aruncă în năvod. Astfel el provoacă destinul, care trimite un peşte uriaş să-l înghită. Aflat în burta peştelui Iona îşi ascunde disperarea în spatele unei vorbării fără şir. întreaga piesă a lui Sorescu este construită sub forma unui monolog, pe care Sorescu îl justifică de la început: „Ca orice om singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde…” Iona se dedublează şi stă de vorbă cu dublul său fictiv, se ironizează unul pe altul, fac aluzii pe care le înţeleg amândoi, se încurajează reciproc, îşi împart deznădejdea. Vorbirea este o formă de libertate pentru el – „Fac ce vreau. Vorbesc.”- dar şi o formă de a exorciza frica. Prizonierul din burta peştelui se minte pe sine, afişând optimism şi făcând planuri de viitor: să stea la soare, să întrebe de la primul venit „Ce mai faci?”. Conştiinţa limitelor însă îl apasă şi Iona trebuie să accepte evidenţele: speranţele oamenilor ca şi ale peştilor se dovedesc deşarte. Totuşi Iona nu poate renunţa la speranţă, la speranţa de a ieşi. Având cuţitul la el spintecă burta peştelui, dar constată că nimereşte în burta unui alt peşte, care la rândul lui a fost înghiţit de un altul. Motivul „înghiţitorului înghiţit” semnifică neputinţa de a sparge condiţia limitării. Limitele vechi intră în limite noi. Chiar şi atunci când se eliberează din burta peştelui şi trăieşte într-o grotă, Iona nu-şi găseşte libertatea, pentru că are revelaţia organizării universului ca „un şir nesfârşit de burţi”. Orizonturile care se închid unul pe altul ca nişte imense burţi de peşte anulează speranţa omului de a sparge limitele: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul”. E gata să accepte această condiţie, dar totuşi îl chinuie obsesia acelui „afară” care trebuie să existe undeva. Iona are conştiinţa destinului tragic şi încearcă o salvare paradoxală. îşi aduce aminte că el este Iona care s-a salvat prin credinţă şi în loc să taie burţi în continuare se sinucide spintecându-şi propriul abdomen şi spunând: „Răzbim noi cumva la lumină”. înainte de a ajunge la acest gest Iona traversase nişte trepte iniţiatice. Cei trei peşti, cele trei burţi, sunt echivalente cu naşterea eroului, care consideră că la fiecare treaptă iniţiatică omul devine altul. Iona vrea să pătrundă esenţele existenţei, să cunoască tainele universului. Pe măsură ce înaintează în planul cunoaşterii, Iona se înstrăinează de oameni, rupe firul comunicării. El trece prin situaţii limită. Reuşeşte să domine obstacolele datorită intelectului său. Preocuparea sa cea mai importantă este însă viaţa, care i se pare ordonată de legi extrem de complexe şi tainice. Treptat Iona se defineşte ca un exponent al existenţialismului, demonstrând că viaţa este absurdă din cauza faptelor ei nesemnificative şi a automatismelor cotidiene care nu fac altceva decât să conducă omul spre alienare, desensibilizare. Când ajunge Iona pe uscat are barba lungă şi ascuţită, ca a schivnicilor, semn că s-a produs o schimbare. Nu mai vrea să pescuiască altceva, decât soarele, simbol al cunoaşterii supreme. Iona a vrut să afle TOTUL, dar acest lucru este inaccesibil omului cu existenţă limitată. Iona vrea să ajungă la sensul existenţei şi la sine. Descoperindu-se, Iona a ajuns la un grad înalt al cunoaşterii, nu însă la TOT. Acest TOT înseamnă şi pătrunderea celeilalte laturi a existenţei – moartea. Gestul final nu este o sinucidere, nici laşitate, ci înseamnă că eroul a ajuns la un înalt grad de conştiinţă şi libertate, astfel încât poate să dispună de tot ceea ce este legat de fiinţa sa şi de viaţa sa.

Finalul piesei este neaşteptat, dramatic, poate fi interpretat în mai multe feluri:
– S-ar putea spune că spintecarea este un gest de eliberare în plus, un efort de a ieşi dintr-o situaţie fără ieşire, înfrângând un nou cerc care negreşit îl aşteaptă pe om. Important în acest sens este dorinţa de a nu se lăsa învins. Moartea este un gest simbolic: nu un capăt de drum, ci un mod de a lua în stăpânire destinul, (după Eugen Simion)
– Fapta sinucigaşă poate semnifica integrarea în spiritul universal, o tentativă de a se instala în absolut, (după Dumitru Micu)
– Moartea lui Iona este o moarte iniţiatică, este pregătirea unei noi naşteri. Există destule semne în text pentru această interpretare: „Dar dacă sunt într-adevăr mort şi acum se pune problema să vin iar pe lume?” sau
Mamă – aş scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
– (Rugător, exaltat) Mai naşte-mă o dată!
– Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea… Dar poate a doua oară…
– Nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu (Pauză)
– Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.”
în concluzie, piesa „Iona” aduce o înnoire radicală a teatrului românesc. Lipsa precizării perioadei istorice, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale teatrului modern, care susţin aserţiunea lui Mihail Sebastian: „Nu e rău ca, din când în când, să pătrundă în această lume închisă un om care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri vechi”.

2 thoughts on “Iona de Marin Sorescu [Comentariu]

  1. E folositor ceea ce ai scris mai sus, dar vezi…ai foarte multe greșeli de ortografie și de limbaj, făcând anumite părți ale comentariului sa fie neînțelese.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

twenty − five =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.