Joc secund/Din ceas dedus de Ion Barbu [Comentariu]

Joc secund

de Ion Barbu

Varianta 1:
   Ion Barbu, pe numele sau adevarat Dan Barbilian, a fost poet si matematician roman de exceptie. Ca matematician acesta s-a impus prin “spatiile barbiliene”.

Joc secund” de Ion Barbu face parte din seria artelor poetice modern-interbelice, alaturi de “Testament” de Tudor Arghezi si “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga. Opera citata se inscrie in curentul literar numit modernism, initiat la noi in 1919 de catre Eugen Lovinescu, a carui doctrina porneste de la ideea ca exista “un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare dintre literatura romana si literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului.

Poezia citata a aparut in 1930 sub numele “Din ceas dedus”, dar la indicatii editorialele, titlul a fost schimbat in “Joc secund” in 1964.

Opera de fata deschide volumul de debut al autorului, si anume “Joc secund” si dezvaluie cateva teme si motive ale universului Barbian.

   Tema poeziei, exprima in principal ideea lumii purificate prin reflectarea in oglinda, ideea autocunoasterii si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica.

   Titlul este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului liric. Acesta este unul metaforic: ”Joc secund” este “jocul poeziei”, care presupune respectarea anumitor reguli.

Pentru Barbu, actul poetic este similar cu cel geometric. In acceptiunea acestuia exista trei tipuri de joc si anume: jocul prim care apartine demiurgului, jocul secund care apartine mestesugarului soare si jocul tert care apartine poetului.

In poezia sa, Ion Barbu tinde spre jocul secund, spre perfectiune.

O prima scena semnificativa este insasi prima strofa in care autorul surprinde lumea inca de la inceputul timpului, aceasta fiind prima dimensiune, de unde totul ia nastere, idee dedusa din epitetul “din ceas, dedus”.

O a doua scena semnificativa este in a doua strofa, in care poetul isi extrage substanta lirica din nadir. Din ipostaza intelectualizata a lui Hermes, devine o ipostaza lirica a lui Orfeu. Astfel poezia devine un cantec de Harfe, deziderat comun cu poetul francez Malarmè. Cantecul vizat este insa incifrat, accesibil numai celor initiati.

In universul poetic Barbian identificam trei etape ale creatiei: etapa parnasiana (avand ca teme principale: mineralul si vegetalul), etapa baladico-orientala (in care poeziile au mai mult un caracter narativ-descriptiv si sunt inspirate din poeziile lui Anton Pan) si etapa ermetica (caracterizata printr-un limbaj criptic, in care metafora este impinsa pana la nuanta de non-sens.

Cea mai clasica interpretare de arta poetica a acestei capodopere, “Joc secund”, este data de George Calinescu: “Poezia (adancul acestei calme creste) este o iesire (dedus) din contingent (din ceas) in pura gratuitate (mantuit azur), joc secund ca innecarea imaginii (cirezii in apa). Este (nadir latent), o oglindire a zenitului in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune.

Ion Barbu isi proiecteaza poezia pe doua componente si anume: zenitul (cel mai inalt punct vertical) si nadirul (cel mai jos punct vertical).

Poezia citata este organizata in doua catrene, masura versurilor fiind inegala, este specific modernismului.

In concluzie, datorita elementelor prezentate precedent, putem sustine ca poezia “Joc secund” a lui Ion Barbu este o arta poetica modern-interbelica.

Varianta 2:
Modernismul este un curent literar constituit la sfârşitul secolului al XlX-lea, promovat în literatura română de Eugen Lovinescu prin revista „Sburătorul”. Prin intermediul acestei reviste se promovează o orientare bazată pe ideea sincronizării literaturii române cu literatura europeană, prin imitaţie şi adaptare.

Modernismul presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale şi anticonservatoare şi se bazează pe ruptura faţă de trecut şi pe negarea valorilor din etapa anterioară. Modernismul se caracterizează printr-o mare variaţie tematică, poeţii care se încadrează în această tipologie fiind preocupaţi în primul rând de căutarea unor noi teme, de a da naştere unui nou limbaj poetic, care nu mai respectă canoanele anterioare, de a evolua de la epic la liric şi de reducere la lirism. Revista „Sburătorul” şi cercul literar format în jurul acesteia condamnă tradiţionalismul, misticismul ortodoxist şi ostilitatea faţă de civilizaţie. Printre poeţii care şi-au publicat creaţiile în paginile revistei se numără Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Ion Barbu.

Poet modern, pentru care poezia „e o prelungire a geometriei”, Ion Barbu impune în literatura română noul model de creaţie care-1 singularizează printre poeţii interbelici. Ineditul operei lui Barbu, dar şi dificultatea receptării ei, constă, în opinia lui Tudor Vianu, în cultura sa ştiinţifică şi în extrema condensare a stilului său.

Spirit matematic prin formaţie, Ion Barbu este adeptul unui lirism pur, obiectiv, intelectual, ce presupune cenzurarea sensibilităţii prin idee, spirit de sinteză cu consecinţe în economia expresiei, ambiguizarea sensurilor. Modernismul său cunoaşte trei etape evolutive, în ultima atingând un „ermetism veritabil, bizuit pe simboluri, într-o lirică de mare tensiune” (George Călinescu). Ilustrativă pentru ermetismul poetului este poezia „Din ceas, dedus” ce deschide volumul „Joc secund”, apărut în 1930. Poemul e o artă poetică ce propune o concepţie modernă despre poezie şi un univers singular care necesită iniţiere pentru a-1 descifra.

„Din ceas, dedus…” prezintă actul de creaţie, naşterea poeziei care conform gândirii poetului este pe de -o parte un act lucid al minţii, un rezultat al gândirii, iar pe de altă parte un joc al fanteziei, al imaginaţiei creatoare.

Poezia debutează cu definirea timpului creaţiei „din ceas, dedus”. Timpul acesta este subiectiv, sustras din cel obiectiv. Astfel timpul creaţiei neagă timpul obiectiv care se scurge ireversibil. Opera artistică se naşte din adâncuri, din mintea poetului („calme creste”), dar şi din adâncul sufletului său. Astfel poezia este rezultatul gândirii şi al fanteziei creatorului, al artistului. Pentru definirea actului de creaţie poetul valorifică motivul oglinzii „intrată prin oglindă”. Arta, creaţia se inspiră din realitate, dar nu o redă cu exactitate ci o reflectă doar. Astfel opera, metaforizată prin „mântuit azur” este reflectarea lumii reale în mintea şi în sufletul poetului. Sintagma „joc secund, mai pur” este expresia metaforică a operei de artă, care se inspiră, dar se desprinde de realitate. Poezia este deci o negare a lumii materiale, a concretului; totul vine din lumea imaginară, este un „joc secund, mai pur”. Poetul redă lumea reală aşa cum o vede şi aşa cum o simte el.

Pentru definirea actului de creaţie poetul recurge la două simboluri astrale: nadirul şi zenitul. Lumea reală, cea a experienţelor este reprezentată – indirect – prin zenit, simbol astral care împrăştie lumina, luminează materia poetică. „Nadirul latent” este poetul care adună, însumează „harfele resfirate”, adică materialul poetic. Poetul adună aceste valori, le ridică pe cea mai înaltă treaptă a frumosului, îngrijindu-le.

„Cântecul” este metafora poeziei, a operei de artă, care este asemănată cu marea. Meduzele, deşi sunt transparente, schimbă apa mării, aşa cum şi poetul modifică realitatea în funcţie de sentimentele sale, o redă prin poezie aşa cum o vede, cum o simte el. Poeţii şi cititorii iniţiaţi văd dincolo de aparenţe, înţeleg adâncurile nepătrunse ale frumosului artistic.

Poezia „Din ceas, dedus…” prin modernitatea ei, prin imaginile neobişnuite şi prin vocabularul şocant este o poezie modernă, este un elogiu adus actului de creaţie şi al frumosului eternizat prin poezie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five − 5 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.