Leoaica tanara, iubirea de Nichita Stanescu [Comentariu]

Leoaica tanara, iubirea

de Nichita Stanescu

Varianta 1:
   Nichita Stanescu a fost poet, scriitor si eseist roman, ales post-mortem membru al Academiei Romane.

Considerat de critica literara si de publicul larg drept unul dintre cei mai de seama scriitori pe care i-a avut limba romana, pe care el insusi o denumea “dumnezeiesc de frumoasa”, Nichita Stanescu apartine curentului literar neomodernism. Curent literar care reprezinta o reluare a modernismului interbelic in care scriitorii modernisti au devenit modele catalizatoare pentru actualul curent literar.

“Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” publicat in 1964 si inclus in prima etapa a creatiei, avand ca tema fundamentala iubirea si caracteristici precum elanul jubilatoriu si exaltarea trairilor.

Titlul operei este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului liric, acesta contine o metafora identificata prin apozitia iubirea, astfel incat se pune semnul egal intre leoaica tanara si iubirea.

Tema operei lui Nichita Stanescu o reprezinta iubirea proiectata pe axa ascensionala a lumii.

Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe: intalnirea cu iubirea, metamorfoza universului si constatarea caracterului ireversibil al metamorfozei. Ca dimensiune, strofele sunt inegale, cu ritm trohaic, rima imprefecta si masura variabila.

Lirismul identificat in opera lui Stanescu este un lirism de tip subiectiv reprezentat de marcile lexicogramaticale ale eului liric.

In incipitul poeziei este reluata metafora titlu, iar intreaga strofa este organizata pe mitul stravechi al vanatorii ritualice discutat si de Mircea Eliade.

In opera ne este prezentat raportul dintre vanat, vanator si momentul pandei, astfel iubirea devine ca un animal de prada feroce care navaleste asupra eului liric, iubirea fiind iminenta: “Coltii albi mi i-a infipt in fata”.

In a doua strofa asistam la o metamorfoza a eului liric. Imaginea cercului ca figura geometrica perfecta aminteste de sfera Eminesciana: “Din sfera mea veni cu greu” din “Luceafarul”, totul in jur reorganizandu-se, capatand alte dimensiuni.

Comparatia “ca o strangere de ape” reliefeaza faptul ca putem asista la o noua geneza a eului liric, trimitand la un alt vers Eminescian: “Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?”. Astfel privirea si auzul capata dimensiuni ascendente .

In ultima parte a poeziei, intelesul senzorial se pierde: “Mi-am dus mana la spranceana / la frunte si la barbie / dar mana nu le mai stie”.

Punctele de suspensie de la finalul poemului eternizeaza sentimentul de dragoste.

In concluzie, poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o romanta cantabila a iubirii, sentiment materializat de Nichita Stanescu, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman sentiment.

Varianta 2:
Neomodernismul este o orientare/curent literară care s-a manifestat în perioada postbelică, între anii 1960-1970, după un deceniu dominat de realismul socialist. Poezia capătă puternice accente lirice, fiind caracterizată prin extinderea imaginaţiei până la zona suprarealului, prin luciditate şi fantezie, sensibilitate şi ironie, confesiune sau reflexivitate puternică. Este perioada când modernismul interbelic influenţează poezia, literatura. Poezia neomodernistă este expresia metaforică a trăirilor profunde ale poetului, a unor emoţii puternice având diferite forme: intelectualismul; reinterpretarea miturilor, reflecţia filozofică, abordarea marilor teme lirice (timp, iubire, natură). Se înnoieşte profund limbajul poetic, fiind o modalitate de comunicare expresivă, sugestivă. Astfel, se preferă metafora, sugestia. Imaginile artistice sunt extinse până la nonsens, la răsturnarea normalului. Ironia fină, parodia, ambiguitatea şi ermetismul exprimării poetice sunt principalele trăsături ale poeziilor neomoderniste. Printre reprezentanţi se numără Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gellu Naum şi Leonid Dimov.

Nichita Stănescu este unul dintre marii poeţi români contemporani care a creat un limbaj poetic nou, capabil să transpună în versuri o anumită viziune asupra lumii înconjurătoare. Calitatea limbajului şi noutatea lui constau în mulţimea de metafore folosite şi în prospeţimea exprimării.
Poezia aparţine volumului „O viziune a sentimentelor”, în care tema fundamentală este iubirea, care pentru Nichita Stănescu este un mod de existenţă, o întâmplare a fiinţei.

Poezia este o dezvoltare metaforică a sentimentului iubirii, care este o primă condiţie a creaţiei artistice. Iubirea deschide noi drumuri pentru un alt mod de existenţă.

Sugerat şi prin titlu, metafora centrală este „leoaică tânără, iubirea” în jurul căreia se organizează cele trei secvenţe poetice: întâlnirea cu iubirea, transformarea eului liric şi urmările acestei transformări. Poetul nu urmăreşte naşterea şi evoluţia acestui sentiment, ci reacţiile sale în momentul întâlnirii iubirii.

Dezlegată din titlu, metafora sugerează că iubirea este frumoasă, puternică, agresivă, este regina tuturor sentimentelor umane. Cuvântul „tânără” ilustrează că este surprins momentul iniţierii în iubire, al întâlnirii iubirii, o întâlnire spontană, neaşteptată. Verbele de mişcare „mi-a sărit”, „mă pândise”, „mi i-a înfipt”, „m-a muşcat” creează o scenă de vânătoare a unei leoaice, sugerând spontaneitatea apariţiei iubirii. însă acest sentiment poate răni, ceea ce este reprezentat prin asocierea iubirii cu o leoaică.

După momentul întâlnirii începe momentul evocării: „m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”, semn că eul liric este deja cuprins de iubire, ajunge într-o altă lume.
Următoarea secvenţă prezintă urmările acestei întâlniri neaşteptate. Poetul capătă o energie foarte mare care se extinde şi asupra naturii „natura se făcu un cerc…”. Totul devine perfect, cercul simbolizând perfecţiunea iubirii, iar apa simbolizează faptul că sentimentul este vital pentru poet. Iubirea reordonează universul după legile lui proprii într-un joc de cercuri, în mijlocul căreia se află eul liric.

Iubirea însă modifică şi interiorul poetului, aspirând spre perfecţiune, spre înalt. Această lume este ideală, unde simţurile percep o altă realitate: privirea tinde spre înalt, cuprinzând curcubeul, auzul surprinde cântecul ciocârliei, simbolul bucuriei, al iubirii, iar mâna nu mai distinge formele. Transformarea este ireversibilă, poetul îndrăgostit trece într-o lume ideală unde întâlneşte iubirea veşnică.

Ultima secvenţă prezintă urmările acestei transformări. Poetul s-a identificat cu iubirea şi a ajuns în lumea sentimentelor: „aluneca-n neştire / pe un deşert în strălucire”. Această lume este necunoscută, imensă şi frumoasă. Vicleana „leoaică arămie” prezintă noul eu liric, care s-a identificat cu iubirea, iar „mişcările viclene” sunt gesturile de iubire care nu mai pot fi controlate.

Versurile finale „încă o vreme / şi încă o vreme” prezintă alunecarea din prezent în viitor şi din viitor în eternitate a poetului îndrăgostit.

Această poezie prezintă în mod simbolic actul de creaţie. Prima secvenţă descrie întâlnirea inspiraţiei, care vine prin surprindere şi este de o rară frumuseţe. Acest moment însă poate fi şi dificil sau dureros. întâlnirea cu inspiraţia este momentul transformării lumii reale, când artistul ajunge în lumea ideală a creaţiei, dar este şi momentul transformării poetului, al creatorului, fiind vorba de extazul creaţiei.

Artistul ajunge într-o lume nouă, alta decât cea obişnuită, apoi se identifică cu poezia sa. Poetul se reprezintă prin poezie, devine etern prin creaţie.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un imn închinat iubirii dar şi un elogiu adus actului de creaţie, momentului reveriei artistice.

Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului iubirii, înţeles ca modalitate de a fi a eului în lume. Aparţinând lirismului subiectiv, poezia situează eul în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte din temelii. Noutatea viziunii poetice, asocierile metaforice surprinzătoare, concretizarea, prin limbaj a unor abstracţiuni, uneori ambiguitatea sensurilor, dau acestei poezii o notă neomodernistă evidentă. Impresia generală e că ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai frumoase poezii, nu de iubire, ci despre iubire, sentiment fără de care suntem atât de muritori şi atât de pământeni. Dragostea generează o stare de fascinaţie, hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă, se „sparge” făcând loc eternităţii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

four × four =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.