Luceafarul de Mihai Eminescu [Comentariu]

Luceafarul

de Mihai Eminescu

Varianta 1:
Mihai Eminescu a fost poet, prozator si jurnalist roman, socotit de critica literara si de cititori drept cea mai importanta voce poetica a literaturii romane. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII si XIX, si-a asimilat viziunile poetice occidentale, creatia sa apartinand unui romantism literar relativ intarziat.

Luceafarul a fost publicat pentru prima data in 1883 in almanahul societatii literare “Romania Juna” de la Viena, urmand ca in 1884 sa apara in prima editie a volumului “Poesii” ingrijit de Titu Maiorescu.

Poezia Eminesciana isi are originea in basmul popular “Fata din gradina de aur” cules de austriacul Richard Kunish si inspirat din doua surse. Sursa mitologica “mitul zburatorului” si sursa filosofica “conditia omului de geniu”.

Tema poemului citat o reprezinta conditia omului de geniu, care descopera in iubire o cale de cunoastere, a propriei constiinte si a locului sau in univers.

Geniul este reprezentat in mod simbolic de Hyperion. Acesta fiind o fiinta fara stea, nemarginita in gandire, avand capacitatea de a vedea “mizeria lumii” (din filosofia lui Schopenhauer), fiind astfel o fiinta nefericita.

Poemul se deschide cu o perspectiva mitica atemporala, un “illo tempore” intr-un cadru de basm reprezentat de “A fost odata ca-n povesti”.

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar si fata de imparat. Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul.

Tabloul al doilea descrie un inceput de idila intre semeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al “perechii” in plan uman. Desi la inceput Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului ca in tabloul anterior.

De remarcat este unicitatea fetei de imparat a carei comparatie se gaseste in lumea biblica “cum e fecioara intre sfinti”, dar si in lumea cosmica “si luna intre stele”.

Dupa cum se observa, poezia este construita pe doua planuri (cosmic si terestru), iar tipul lirismului este cel al mastilor, deoarece apar mai multe voci ale eului liric: Catalin, Catalina, Demiurgul si Hyperion.

Textul este organizat in versuri de 7-8 silabe, cu ritmul iambic si rima incrucisata. Alternanta dintre rimele masculine si cele feminine asigura poemului o tonalitate ascendenta sau descendenta in conformitate cu cerintele temei si ideilor poetice.

Titlul poeziei Eminesciene este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului liric, “Luceafarul” referindu-se la Hyperion, care reprezinta conditia omului de geniu.

In concluzie, datorita elementelor prezentate precedent, putem spune ca sub aspiratiile unei povesti de dragoste, “Luceafarul” este defapt o sinteza a liricii Eminesciene, a vocilor poetice din opera sa. Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu: slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu.

Varianta 2:
Romantismul este o mişcare literară şi artistică apărută în Europa la sf. sec. al XVIII- lea şi înc. sec. al XlX-lea, cu influenţe în literatură, filozofie, istorie, economie şi politică. Epoca destrămării feudalismului şi a dezvoltării capitalismului, epoca revoluţiilor burgheze a dat naştere acestui curent literar. A luat naştere în Anglia, s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europă, cuprinzând atât literatura cât şi artele plastice respectiv muzica şi estetica. Teoreticianul acestui curent literar este considerat Victor Hugo, care a identificat direcţiile curentului în „Prefaţa” dramei „Cromwell”.

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea neagă formele riguroase, stricte şi cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Evadarea romantică este o formă de refuz a realităţii de care erau dezamăgiţi. Se introduc noi categorii estetice, ca urâtul, grotescul şi fantasticul. în creaţii domină libertatea totală, astfel se lărgesc sursele de inspiraţie şi temele operelor: se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai ales a iubirii. Se creează personajul romantic, un erou excepţional în situaţii excepţionale şi figura omului de geniu, singuratic, neînţeles şi nefericit. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt, conform gândirii lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii. Sunt utilizate procedee artistice variate, cea mai importantă fiind antiteza, dar se lărgeşte şi vocabularul artistic. Ironia romantică este modul preferat de exprimare a romanticilor care are ca scop accentuarea opoziţiei faţă de ideea ironizată de autor. Astfel se naşte satira şi pamfletul.

Poemul „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu a fost publicat în 1883, în revista „Convorbiri literare”, fiind un poem romantic pe tema condiţiei omului de geniu şi o meditaţie filozofică asupra condiţiei umane.

Poemul are ca sursă de inspiraţie principală folclorul, Eminescu inspirându-se din basmul popular românesc „Fata din grădina de aur”, cules de folcloristul german Richard Kunisch. în basm este vorba despre un zmeu care se îndrăgosteşte de o fată de împărat, care îi cere să fie muritor, ca ea. Zmeul cere dezlegare de nemurire, dar între timp fata se îndrăgosteşte de semenul ei, de Florin. Văzând trădarea, zmeul a prăvălit o stâncă asupra fetei, iar Florin a rămas singur, murind de durere. între 1880-1883 Eminescu creează cinci variante ale basmului, schimbând finalul, şi îl îmogăţeşte cu idei filosofice. La sursa de inspiraţie folclorică face trimitere şi introducerea poemului, fiind asemănătoare cu începutul basmelor populare:

„A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată…”

O altă sursă de inspiraţie folclorică este mitul Zburătorului, valorificat în primul tablou, prin visul erotic al fetei de împărat, care visează la iubitul ei, la Luceafăr, imaginându-1 cu chip îngeresc şi apoi demonic. Ei se întâlnesc doar noaptea în vis, iar pentru aceasta este nevoie ca Luceafărul să se transforme.

La sursa de inspiraţie mitologică face trimitere numele de Hyperion, pe care-1 primeşte Luceafărul, el fiind unul din cei şase titani, numele lui însemnând „mergător de-asupra”, dar poate fi interpretat şi ca forma individualizată a absolutului „hiper-ion”.

Atras de concepţia filosofică a lui Schopenhauer, Eminescu preia din lucrarea „Lumea ca voinţă şi reprezentare” viziunea antitetică despre omul de geniu şi omul comun. Conform acesteia, omul comun se caracterizează prin atitudine subiectivă, lăsându-se orientat de sentimente, nu de raţiune şi de aceea este incapabil să-şi depăşească condiţia limitată. Fericirea lui se reduce la împlinirea imediată a sentimentelor, refuzând astfel eternitatea. în schimb, omul de geniu se caracterizează prin inteligenţă profundă şi atitudine meditativă, aspirând spre cunoaşterea absolută. Adoptă o atitudine lucidă, obiectivă asupra realităţii şi are puterea de a se sacrifica pentru idealul său. Această atitudine raţională îl ajută şi în înţelegerea condiţiei sale superioare, detaşându-se de lumea umană.

„Luceafărul” este un poem romantic în care tema filosofică a omului de geniu capătă o strălucire desăvârşită. Ideea este că geniul este singurul care poate depăşi sfera subiectivităţii, adică propriile dorinţe, sentimente şi se izolează în lumea raţiunii. Eminescu însuşi spunea: „înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”

O altă interpretare dată poemului este cea a lui Tudor Vianu, care spune că personajele sunt „măştile lirice” ale poetului: cel de geniu neînţeles este întruchipat de Luceafărul-Hyperion, cel al bărbatului îndrăgostit simbolizat prin Hyperion, iar forţa universală prin Demiurg. Chiar, prin Cătălina e reprezentat omul care are aspiraţii spre absolut.

„Luceafărul” are ca temă condiţia nefericită a omului de geniu în raport cu iubirea, el fiind neînţeles şi rămânând izolat şi singur în lumea lui nemuritoare. Tema romantică a operei este completată de elemente romantice ca visul, noaptea, antiteza, tema iubirii, descrierea cadrul natural terestru şi cosmic.

Opera lui Eminescu este un poem liric, având o schemă epică, cu personaje, cadru şi întâmplări, însă sunt simboluri şi alegorii care reprezintă idei filosofice şi atitudini morale. Este de asemenea o meditaţie asupra condiţiei umane, omul având un destin pe care vrea să-l depăşească.

Structurat pe 98 de strofe, poemul se compune din patru tablouri simetrice în care interferează terestrul şi cosmicul. Astfel, primul tablou cuprinde terestrul şi cosmicul, prezintă iubirea fetei de împărat şi a Luceafărului, al doilea tablou este dominat de terestru şi descrie dragostea Cătălinei şi a lui Cătălin, al treilea este dominat de cadrul cosmic prezentând zborul Luceafărului spre Demiurg, iar al patrulea este îmbinarea terestrului şi a cosmicului şi prezintă finalul poveştii de iubire.

în primul tablou este descrisă o poveste de iubire fantastică între două fiinţe care fac parte din două lumi diferite: o fată de împărat şi Luceafărul. Poemul începe cu formula introductivă specifică a basmelor „A fost odată ca-n poveşti…”, prin care se face intrarea în lumea fantastică a subiectului. în primele două strofe este prezentată fata de împărat, care provine „din rude mari împărăteşti”, este foarte frumoasă şi unică: „cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”. Singularitatea fetei sugerează că ea este un om care are aspiraţii superioare. Se îndrăgosteşte de Luceaiăr, iar întâlnirea lor are loc noaptea, în visul fetei: „Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă.”

Chemarea fetei este plină de pasiune şi dorinţă de iubire, invitându-şi iubitul în lumea ei terestră: „Cobori în jos, Luceaiar blând…”. Luceafărul se aruncă în mare, se metamorfozează într-un tânăr cu chip de înger, ca fiu al cerului şi al mării. O cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i eternitatea, dar fata îl refuză: „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată.” Acest refuz oglindeşte că fata e incapabilă să înţeleagă lumea superioară a Luceafărului unde viaţa-i veşnică.

După trei zile, fata în somn se adresează din nou Luceafărului, acesta întruchipându- se din haos, cu chip demonic. Din nou fata este invitată în lumea cosmică, dar ea refuză, cerând Lucealărului să devină muritor. Fata nu poate accede în lumea superioară a Luceafărului pentru că nu-1 înţelege: „Deşi-mi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe”.
Puterea de sacrificiu a geniului în numele dorinţei de iubire este exprimată prin cuvintele

„Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege”

Chiar dacă viaţa pe pământ pentru el înseamnă o clipă, el este capabil de sacrificiu, de renunţare la nemurire, la lumea lui.
Tabloul al doilea este o idilă, prezentând dragostea dintre două fiinţe pământene. Fata de împărat, renunţând la aspiraţia ei, adică la dragostea Luceafărului, recade definitiv în lumea ei, fiind individualizată prin numele de Cătălina.

Cătălin „viclean copil de casă” este un paharnic la curtea împărătească „băiat din flori şi de pripas / Dar îndrăzneţ cu ochii”. în prezentarea lui poetul adoptă un limbaj familiar, popular sugerând caracterul nesemnificativ al lui Cătălin, dar şi banalitatea iubirii pe care o oferă fetei. Iubirea este o simplă dorinţă erotică, ce se concretizează prin gesturi de iubire: îmbrăţişări, săruturi, şoapte de amor. Fata îi vorbeşte de iubirea ei faţă de Luceafăr, însă este atrasă de dragostea lui Cătălin „Şi ruşinos şi drăgălaş, / Mai nu vrea, mai se lasă”. Dar pentru că este o iubire pe care o înţelege şi o simte, o acceptă şi fuge în lume cu paharnicul Cătălin.

Al treilea tablou este dominat de planul cosmic, Luceafărul parcurgând un drum al cunoaşterii şi al autocunoaşterii pentru a înţelege superioritatea lui, devene Hyperion.
La început este prezentată ideea filosofică a spaţiului şi a timpului şi geneza universului. Universul este înfăţişat ca un cer de stele, iar Luceafărul se întoarce la începuturi, în haos, la prima zi, la naşterea cosmosului „Vedea ca-n ziua cea dentâi / Cum izvorau lumine”. Haosul primordial este caracterizat prin aspaţialitate şi atemporalitate, unde domneşte nimicul.

„Căci unde ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.”

Pentru a primi o altă condiţie de viaţă, pentru a se renaşte, Luceafărul trebuie să ajungă la stadiul primordial, el fiind un element component al cosmosului. Dialogul dintre el şi demiurg exprimă diferenţa dintre lumea şi condiţia de viaţă a omului comun şi a geniului:

„Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.”

Hyperion vorbeşte despre dorinţa lui „O, cere-mi, Doamne, orice preţ, / Dar dă-mi o altă soarte”, cerând dezlegarea de nemurire pentru a cunoaşte tainele fericirii umane:

„Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.”

Dorinţa cunoaşterii iubirii este o decădere pentru Luceafăr, fiindcă din lumea lui înaltă vrea să coboare, să trăiască printre oameni „Tu vrei un om să te socoţi, / Cu ei să te asemeni?” Lumea omului e deşertăciune, viaţa lor e o clipă faţă de eternitatea geniului. Această lume e marcată de sentimente trecătoare la care geniul nu are acces. Demiurgul îi spune că sacrificiul lui ar fi inutil, fata l-a uitat deja.

Tabloul al patrulea începe cu prezentarea idilei dintre Cătălin şi Cătălina, care sub un tei îşi trăiesc iubirea. Fata, văzând Luceafărul răsărit, îl cheamă pentru a-i lumina norocul în iubirea ei cu Cătălin. Hyperion însă se detaşează de lumea superficială, meschină „Dar nu mai cade ca-n trecut”, înţelegându-şi superioritatea. Cuvintele lui exprimă dispreţul faţă de lumea umană, care e incapabilă să-şi depăşească limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare.

„Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.”

Versurile finale sugerează antiteza dintre cele două lumi dar şi puterea geniului de a se izola în lumea lui raţională, renunţând la sentimente.

în poem geniul este înfăţişat în două ipostaze: cel de geniu romantic, revoltat împotriva condiţiei sale. El aspiră spre o altă lume, spre o altă formă de cunoaştere, cea subiectivă. Pentru el aceasta este o decădere din sfera lui înaltă dar doreşte cunoaşterea subiectivă, a iubirii. Cealaltă ipostază este cea a geniului resemnat. El are nevoie de experienţa eşecului în dragoste pentru a înţelege condiţia superiorităţii sale, a genialităţii sale. Geniul este unic, incompatibil cu lumea umană. Soarta lui este singurătatea, izolarea, iar raţiunea, obiectivitatea îl ajută să înţeleagă că este nemuritor, fără acces la subiectivitate.

Sinteză a creaţiei eminesciene, poemul „Luceafărul” pentru ilustrarea condiţiei geniului uneşte armonios teme şi motive romantice, atitudini şi procedee artistice romantice, elemente de imaginar poetic, meritându-şi pe dreaptă măsură titlul de capodoperă romantică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

sixteen + six =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.