Ghita – caracterizare

Ghita (Moara cu noroc)

de Ioan Slavici

Varianta 1:
    Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist şi membru corespondent al Academiei Române. Provenind dintr-o familie de tărani ardeleni, remarcabila operă literară a lui Ioan Slavici este influenţată de viaţa satului ardelean.

‘’Moara cu noroc‘’ este o nuvelă scrisă de Ioan Slavici. Aceasta a fost prima nuvelă realist-psihologică din literatura română. Publicată în anul 1881, ea a fost inclusă în volumul ‘’Novele din popor‘’.

Nuvela este specia genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic. Aceasta provine din franţuzescul novelle si înseamnă noutate.

Tema nuvelei urmăreşte consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire le are asupra psihicului uman. Asftel sunt urmărite în mod gradat etapele dezumanizării personajului principal.

Titlul nuvelei este mai degrabă ironic, deoarece moara cu noroc se dovedeşte a fi moara fără noroc, cea care aduce nenorocire întregii familii.

Nuvela este alcătuită pe 17 capitole, iar acţiunea se desfăşoară între două repere temporale distincte, între Sfântul Gheorghe şi Paşte, pe parcursul unui an de zile.

Printre personajele operei lui Slavici se numără Ghiţă, Ana, Lică Sămădăul, Căprarul Pintea etc.

Personajul principal al operei este ilustrat de Ghiţă, un cizmar care renunţă la viaţa lui tihnită şi ia în arendă moara cu noroc. Acesta trăieşte o drama psihologică caracterizată prin trei pierderi: încrederea de sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei în el.

Incipitul şi finalul contin vorbele soacrei lui Ghiţă şi conferă un caracter simetric nuvelei.

În incipitul textului bătrâna afirmă că “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, daca e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Prin acest mesaj etic, izvorât dintr-o înţelepciune bătrânească dar şi o vastă experienţă de viaţă, soacra lui Ghiţă vrea să sublinieze faptul că cel mai important este “liniştea colibei”, adică armonia de familie.

În final cârciuma este arsă, apa şi focul mistuie totul. Singurele personaje care scapă sunt bătrâna şi copii care fuseseră plecaţi la Sărbătoarea de Paşte. Bătrâna afirmă că „aşa le-a fost dat”.

Protagonistul se autocaracterizează prin monologul său:” Ei! Ce să-mi fac?…Aşa ma lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac daca e ceva în mine mai tare decât voinţa mea?”. Din care putem deduce faptul că Ghiţă are un caracter slab, acesta nu reuşeşte să se schimbe, astfel el pune vina în seama lui Dumnezeu.

O alta modalitate de caracterizare a personajului este una indirectă făcută de către narator şi anume: „ Se gândea la caştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică”. Din care putem observa cum personajul nostru se degradează moral, deoarece acesta pune pe primul plan bogaţiile şi pe al doilea plan familia.

Ghiţă este caracterizat în mod direct de către Lică Sămădăul: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine”. Astfel putem observa că Lică îi apreciază valorile lui Ghiţă, dar datorită nevoii puterii de convingere, Lică ajunge să îi strice imaginea lui Ghiţă.

Modul de expunere predominant în opera de faţă este naraţiunea. Aceasta este heterodiegetică, realizată la persoana a III-a. Naratorul este omniscient si omniprezent. Este omniscient deoarece ştie mai multe decât personajele sale şi omniprezent pentru ca le hotărăşte soarta ca un regizor universal.

În concluzie, Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi sociala. Astfel acesta ajunge pe ultima treaptă a degradării morale, iar finalul operei aduce inevitabil finalul lui si al persoanelor care-l înconjoară.

Varianta 2:
Ioan Slavici este reprezentant de seamă al Epocii Marilor Clasici, un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia”, adică respectarea omului în om. întreaga sa creaţie este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă, pentru fericire prin iubirea de oameni, păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Nuvela „Moara cu noroc” este ilustrativă pentru aceste concepţii ale autorului. Fiind o nuvelă realist – psihologică conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului, iar în caracterizarea şi individualizarea personajelor se utilizează tehnici de investigare psihologică precum scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect liber, notaţia gesturilor, a mimicii şi a tonului vocii. Ca trăsătură realistă se remarcă condiţionarea personajelor de mediu şi epocă, tehnica detaliului în portretizare, dialogul viu şi limbajul autentic.

Ghiţă este personajul principal al nuvelei, personaj realist, reprezentativ prin complexitatea sa sufletească, ilustrând urmările distrugătoare pe care le are asupra omului lăcomia de bani, setea de îmbogăţire. Este personaj evolutiv, acţiunea operei urmărind trăirile sale interioare, transformarea sa morală.
La începutul operei Ghiţă este prezentat ca un om simplu, un cizmar sărac, care doreşte să-i asigure o viaţă mai bună familiei sale, de aceea hotărăşte să arendeze hanul. Devenind hangiu, la început el vrea să adune doar atâţia bani, cât să trăiască liniştit. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, cu iniţiativă lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, harnic, blând, iubitor de familie, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi deschidă un atelier angajând vreo zece calfe, cărora să le dea de cârpit cizmele oamenilor.

Apariţia lui Lică la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior al lui Ghiţă. Din momentul întâlnirii cu acest personaj diabolic începe procesul iremediabil de înstrăinare al lui Ghiţă de familia lui. Cunoscându-1 pe Lică, devine „de tot ursuz”, dur, „se aprindea pentru orişicare lucru” îi dispare zâmbetul, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot”, se comportă urât şi fără respect cu Ana chiar când se juca cu ea „îşi pierdea cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ”, ajunge chiar să regrete că are familie. Naratorul surprinde în mod direct aceste transformări ale personajului.

Viaţa lui, faptele îi sunt subordonate trăirilor sufleteşti, zbuciumului din mintea şi sufletul său. La prima întâlnire cu Lică, el vrea să pară autoritar şi hotărât, dar gesturile şi atitudinea lui dau dovadă de nesiguranţă şi frică în faţa lui Lică. Este învins de forţa morală şi de puterea de convingere a lui Lică, care reprezintă pentru el o sursă de îmbogăţire rapidă. Lăcomia pune stăpânire pe sufletul lui, sentiment pe care nu-1 mai poate controla. Zbuciumul sufletesc este din ce în ce mai mare, lupta între cinste şi lăcomie fiind din ce în ce mai puternică în sufletul lui. Uneori are remuşcări sincere şi dureroase, pe care le dezvăluie prin monolog interior „eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului” sau „sărmanilor mei copii, voi nu aveţi un tată om cinstit, tatăl vostru e un ticălos”.

Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gesturile şi acţiunile devine laş şi fricos, uşor de influenţat, total subordonat lui Lică, îndepărtându-se tot mai mult de Ana, aruncând-o în braţele Sămădăului.

Lăcomia pentru bani îl determină pe Ghiţă să accepte o viaţă periculoasă, plină de riscuri, numai de dragul câştigului, pentru care încalcă un principiu fundamental moral, cumpătarea.

Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Sufletul său complex este sfârtecat de dorinţa de a pleca de la han rămânând om integru şi tentaţia, pe care nu o mai poate controla, aviditatea de bani. îi acoperă lui Lică toate nelegiuirile şi îl scapă de pedeapsă atunci când depune jurământ fals la tribunal.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert, protagonistul analizându-se, mai ales prin monologuri interioare. Dă vina pe firea lui slabă încercând astfel să-şi scuze lăcomia, şi să-şi motiveze faptele. Ultima etapă a degradării morale a lui Ghiţă are loc la sărbătorile Paştelui, când orbit de furie ar face orice pentru a se răzbuna pe Lică. îşi aruncă soţia în braţele lui Sămădăului ca între timp să-l anunţe pe Pintea că acesta are asupra sa banii furaţi. Dezgustată de laşitatea soţului Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece acesta este „om”, pe când soţul ei nu este decât o femeie „îmbrăcată în haine bărbăteşti”.

De la complicitatea în afaceri ilegale până la crimă nu este decât un pas şi Ghiţă devine el însuşi ucigaş, când turbat de gelozie o ucide pe Ana. Este împuşcat apoi în ceafă de Răuţ, omul lui Lică.

În concluzie, Ghiţă devine el însuşi victima propriei lăcomii, depăşind limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani îl dezumanizează: de la omul cinstit şi harnic la statutul de părtaş în afaceri necinstite şi complice la crimă, până la a deveni un ucigaş. Sfârşitul lui şi al celor care îl înconjoară este în mod inevitabil tragic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

13 + 1 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.