Moartea lui Fulger de George Coșbuc [Comentariu]

Moartea lui Fulger

de George Coșbuc

Poezia ultimului deceniu a secolului al XlX-lea este profund marcată de creaţia lui Eminescu, ceea ce face posibilă apariţia epigonismului eminescian, cum este cazul lui Alexandru Vlahuţă. Apariţia poeţilor ardeleni George Coşbuc, Octavian Goga şi St. O. Iosif a constituit o schimbare de tonalitate şi a revigorat lirica românească. Satul românesc, suferinţa celor mulţi, peisaje solare, alături de particularităţi de la nivelul lexicului sau al prozodiei, constituie trăsături ale poeziei cultivate. Din linia impusă de aceşti poeţi va evolua tradiţionalismul interbelic.

Poezia lor nu aparţine unui nou curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale romantismului şi ale clasicismului.

Prin creaţiile sale Coşbuc a realizat o monografie lirică a vieţii satului şi a ţăranului român transilvănean de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Criticii afirmau că este un poet al ţărănimii, surprinzând sentimentele omului simplu de la ţară, prezentând universul spiritual al satului ardelenesc într-o viziune idealizată, înfrumuseţată de un puternic optimism.

în creaţia lui Coşbuc o mare atenţie a fost acordată temei care cuprinde marile evenimente din viaţa satului. El a intenţionat să scrie o epopee naţională în care să redea aceste evenimente, însă a scris doar două balade: „Moartea lui Fulger”, prezentând ritualul înmormântării şi „Nunta Zamfirei”, prezentând ceremonialul nunţii ţărăneşti.

Originalitatea creaţiilor este lirismul obiectiv. Prin această nouă tehnică se realizează o poezie obiectivă, adică poetul îşi transmite sentimentele şi gândurile prin intermediul unor personaje. Astfel, se manifestă în aceste balade „lirica rolurilor”(„lirica măştilor”): autorul se contopeşte cu personajele baladei prin care dă glas propriilor gânduri, idei.

Balada este o specie epică de mare întindere, având un pronunţat caracter liric iar subiectul prezintă o faptă eroică sau istorică, o personalitate istorică sau legendară, un eveniment colectiv petrecut într-un timp nedefinit.

în balada „Moartea lui Fulger”, cum este sugerat şi prin titlu, prezintă ceremonialul de înmormântare ca un ceremonial funebru, dominat de sentimentul despărţirii definitive de lume, o trecere în lumea de dincolo, ce trebuie acceptat cu seninătate. Coşbuc valorifică concepţia populară românească care percepe moartea ca pe o lungă călătorie. Subiectul prezintă momentele ritualice ale înmormântării prin bocetul popular, pregătirea mortului, etapele călătoriei spre cealaltă lume, îngroparea mortului. Se manifestă aici lirica rolurilor, poetul prezentându-şi concepţia despre moarte prin regiria-mamă şi prin bătrânul sfetnic. Poetul îşi obiectivează sensibilitatea prin personajele operei, personaje care exprimă sentimentele de durere ale omului simplu, credinţele şi ritualurile străvechi care aparţin ceremonialului de înmormântare.

Cele 40 de strofe, alcătuite din 5 versuri de câte 8 silabe şi un vers scurt din 4 silabe relatează, pe un ton grav, o întâmplare deosebită ce se petrece într-un timp nedefinit istoric. Poemul începe cu o strofă-prolog (începutul operei): solul soseşte de pe câmpul de luptă cu vestea cumplită a morţii lui Fulger, tragedie ce este sugerată metaforic prin sintagma „corbii croncănind”. Fulger a murit eroic, pe câmpul de luptă, însă s-a stins de tânăr, fapt ce este sugerat şi prin numele său. Durerea părinţilor seamănă cu un bocet popular, exprimând tristeţea adâncă a acestora care îşi văd fiul mort. Tatăl rămâne înmărmurit de durere, el nu se mai poate resemna, ptr. el viaţa nu mai are nici un sens: „De dragul cui să mai trăieşti / Tu soare sfânt?”. Durerea mamei este mult mai adâncă, ea are obrajii palizi, i-a albit părul, şi-a rupt hainele de durere, aleargă disperată prin odăi. „Şi tot palatul plin era/De plâns cumplit”. Pierderea fiului e insuportabilă, atinge limitele superioare ale durerii. îşi aminteşte de trecut, când îşi aştepta fiul acasă de pe câmpul de luptă. Ea nu poate concepe că moartea nu poate fi evitată, că este ireversibilă. De durere cere să fie îngropată alături de fiul ei: „Nu-1 dau din mână nimănui! / închideţi-mă în groapa lui”
Hiperbolizarea suferinţei reginei exprimă cu mare forţă de sugestie fragilitatea vieţii, neputinţa umană în faţa morţii. Chiar dacă Fulger a fost viteaz, un mare şi neînfricat erou, în faţa morţii şi el este neputincios. Acest bocet introduce ritualul priveghiului, urmat de momentul ritualic al pregătirii mortului pentru călătorie. Pe pieptul mortului se aşează un colac de grâu (conform credinţei să aibă merinde pentru drum), în mână i se pune un ban (pentru plata vămii) şi făclii de ceară (să-i fie luminat drumul). Ca toţi marii eroi, şi Fulger este înmormântat în armura sa de luptă, pus într-un sicriu de argint.
Conform tradiţiei, la înmormântare participă întreaga colectivitate şi toţi îl plâng pe mort. Alaiul mortuar este format din preoţi, feciori de crai, sfetnici, oşteni şi oameni de rând.

în continuare balada prezintă două atitudini diferite în faţa morţii: cea de revoltă din partea mamei şi cea de resemnare din partea sfetnicului bătrân. Plină de durere, pierzându-şi minţile, mama lui Fulger îl blestemă pe Dumnezeu şi vorbeşte despre zădărnicia vieţii „E un păgân şi Dumnezeu / E un păgân / De ce să cred în el de- acum?”

în finalul bocetului se conturează ideea zădărniciei vieţii şi a sentimentelor umane.

Sfetnicul vorbeşte cu resemnare despre moarte, asemenea ciobanului moldovean din balada „Mioriţa”, spunând că moartea e o integrare în lumea veşnică „El nu e mort! Trăieşte-n veci / E numai dus”. Sfetnicul vorbeşte despre marii eroi care au murit, spunând că „viaţa-i datorie grea”, dar este dată de Dumnezeu, trebuie trăită şi acceptată aşa cum este: „ea ni s-a dat / ca s-o trăim”. Versul ,A morţii lege n-o căta” sugerează ideea acceptării cu seninătate a morţii, omul trebuie să se consoleze cu credinţa în viaţa de dincolo de moarte, aceasta dă putere omului de a suporta mai uşor suferinţa. Fulger – spune sfetnicul – va fi răsplătit de Dumnezeu şi popor, trăind mereu în amintirea lor. însă mama-regină nu concepe aceste vorbe, ea înnebuneşte fiind pedepsită pentru blestemul ei.

Ultima strofă conţine o învăţătură creştină: moartea nu poate fi şi nici nu trebuie înţeleasă, omul trebuie să aibă puterea sufletească de a se resemna în faţa morţii. Strofa finală seamănă cu un verset biblic, având un mesaj moralizator: suferinţa poate fi micşorată prin credinţă şi moartea este o trecere inevitabilă spre o altă lume.

Poemul lui Coşbuc prezintă ritualurile folclorice ale înmormântării îmbinate cu credinţa creştină vizând moartea, oglindind o realitate tragică din perspectiva omului simplu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 + six =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.