Revedere de Mihai Eminescu [Comentariu]

Revedere

de Mihai Eminescu

Romantismul este o mişcare literară şi artistică apărută în Europa la sf. sec. al XVIII- lea şi înc. sec. al XlX-lea, cu influenţe în literatură, filozofie, istorie, economie, politică. A luat naştere în Anglia, dar s-a extins repede în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europă, cuprinzând atât literatura cât şi artele plastice respectiv muzica şi estetica.

Romantismul a apărut ca o mişcare împotriva clasicismului riguros, de aceea neagă formele stricte şi cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Evadarea romantică este o formă de refuz a realităţii de care erau dezamăgiţi. în creaţii domină libertatea totală, astfel se lărgesc sursele de inspiraţie şi temele operelor: se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre timp. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a spaţiului. Sunt utilizate procedee artistice variate, cea mai importantă fiind antiteza.

Publicată în „Convorbiri literare” în 1879, este prima creaţie eminesciană scrisă în metru popular trohaic, fiind rezultatul culegerilor folclorice ale poetului. La baza acestei poezii este o doină populară, ceea ce este sugerat prin motivul codrului şi personificarea acestuia, folosirea diminutivului în adresarea directă, existenţa dialogului şi a elementele de versificaţie.

Inspirată din literatura populară, poezia este îmbogăţită cu idei filosofice, astfel fiind o elegie filosofică a cărei idee fundamentală o constituie antiteza între condiţia umană trecătoare şi eternitatea naturii. Tema romantică a condiţiei umane în raport cu timpul conferă poeziei un ton elegiac.

Poezia este bazată pe un dialog între poet şi codru, prin aceasta făcându-se distincţia dintre planul codrului şi cel al naturii. Motivul central este timpul care face legătura între cele două planuri aflate în antiteză. Planul eului liric este marcat de timpul individual care este ireversibil, trecător, iar planul codrului este marcat de timpul universal care este etern. Aceste două planuri antitetice conturează tema poeziei: omul este o fiinţă trecătoare, iar natura este veşnică. Poezia exprimă tristeţea, melancolia eului liric pentru că viaţa umană este trecătoare şi vorbeşte despre admiraţia poetului faţă de veşnicia codrului.
Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii codrului, considerat un vechi prieten. Astfel codrul este personificat, ceea ce este sugerat prin dialog şi prin întrebarea din primele versuri. „Codrule, codruţule, / Ce mai faci drăguţule?”. De aici se resimte dragostea faţă de codru, dar şi bucuria revederii, concretizată prin diminutivele „codruţule”, „drăguţule”. Ideea timpului este sugerată prin versurile: „Multă vreme au trecut”, „Multă lume am îmbiat”. Indirect, aceasta este o sugestie referitoare la timpul uman trecător.

Următoarea secvenţă conţine răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu inteijecţia „Ia, eu fac ce fac demult”. Ideea scurgerii timpului este redat prin succesiunea anotimpurilor de bază: iarna şi vara, care exprimă rotaţia ciclică a timpului pentru codru. Forţa de rezistenţă a codrului este mare, nefiind afectat de asprimile iernii. Astfel pentru codru trecerea timpului înseamnă reînnoire veşnică.

A treia secvenţă lirică este o interogaţie retorică a poetului, exprimând conceptul filosofic despre timp: „Vreme trece, vreme vine”. Trecerea ireversibilă a timpului pentru natură înseamnă o renaştere permanentă, o continuă întinerire „Tot mereu întinereşti”. Se simte glasul nostalgic al poetului prin constatarea tristă că viaţa omului este lineară în raport cu timpul ireversibil.

Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filosofice se intensifică. Versul „Ce mi-i vremea, când de veacuri” exprimă eternitatea naturii. Codrul devine astfel simbolul naturii unde totul reprezintă eternitatea „stele-mi scânteie”, „Vântu- mi bate, frunza-mi sună”, „curge Dunărea”. în antiteză cu natura, omul e supus destinului efemer, trecător: „Numai omu-i schimbător…”. Ultimele patru versuri enumeră elementele veşnice ale naturii, aceasta fiind un ultim argument că natura este veşnică.

Atmosfera nostalgică a poeziei este accentuată nu numai prin ideea prezentată, ci şi prin ritmul trohaic al versurilor, redând muzicalitatea melancolică a doinei. Privită în ansamblu, creaţia este o meditaţie filozofică asupra existenţei umane în care se pot descoperi şi câteva elemente de elegie relevate de tristeţea omului care se simte limitat de timp pe tot parcursul vieţii sale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

six + eighteen =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.