Secolul al XX-lea s-a caracterizat prin confruntarea dintre democraţie şi totalitarism, Putem vorbi de totalitarism de dreapta şi de stânga, cea de dreapta fiind faşizmul şi nazismul, cea de stânga comunismul, Ideile totalitarismului se bazează pe un partid şi ideologie unică, controlul statului asupra societăţii, libertatea individuală redusă, cenzura, teroarea şi poliţia secretă, înregimentarea ‘meselor îndoctrinate politic, cu ajutorul mijloacelor de propagandă. Pe de altă parte se află democraţia ale cărei principii oarecum sunt opusul totalitarismului. Acestea sunt suveranitatea naţiunii, a reprezentativităţii şi separarea puterilor de stat. Se caracterizează prin pluripartidism, diversitate ideologică, neintervenţia statului, drepturi şi libertăţi – politice, civile, sociale; şi regimuri constituţionale. Constituţia este cea care pune în aplicare principiul: naţiunea este sursa suverenităţii. Prevede alegerea de către cetăţeni prin sufragiu universal a deputaţilor reuniţi în adunări, care votează legile şi bugetul; controlează activitatea puterii legislative, Democraţia liberală presupune libertatea de expresie a opiniei publice iar opinia publică este structurată şi organizată de către partidele politice.
Ideologiile şi practicile totalitare s-au afirmat în prima jumătate a secolului al XX-lea pe fondul consecinţelor Primului Război Mondial. Fascismul se practica în Italia după anii 1920, nazismul în Germania din 1934 când a murit Hindenburg şi Hitler a preluat atribuţiile preşedintelui. Partidele de grupare extremistă de dreapta erau practicate în România, Ungaria, Bulgaria, Spania, Portugalia, Belgia şi Marea Britanie. în unele dintre ţări, cum a fost şi România, aceste partide au ajuns la conducere. Comunismul, extrema stângă, în prima jumătate a secolului al XX-lea se practica într-o singură ţară, URSS-ul, în cea de-a doua parte a secolului însă s-a extins în mai multe ţări din Europa, Asia şi America.
Ideologiile şi practicile democratice se trag din antichitate, problema drepturilor fiind abordată în primele acorduri de legi, şi cunosc trei etape. Prima este după Primul Război Mondial, democraţia victorioasă, după prăbuşirea imperiilor multinaţionale, apariţia de noi state şi consolidarea regimurilor democratice în vechile state democratice, în perioada interbelică, democraţia a ajuns la o criză, deoarece s-au instaurat regimurile totalitare, aceasta a ajuns la un declin, Odată cu creşterea economică de după 1920, a existat o revigorare, şi astfel, perioada postbelică, după 1945, a însemnat reconstrucţia democraţiei.
Totalitarismul şi democraţia în România
Se disting două etape, cea de-a doua parte a secolului al XlX-lea şi secolul al XX-lea. în secolul al XlX-lea s-a construit democraţia în ţară, după modelul occidental iar afirmarea democraţiei se plasează în perioada interbelică. Mişcări care au ajutat la afirmarea ei a fost adoptarea votului universal din 1918, Reforma agrară din 1921 şi adoptarea Constituţiei în 1923, cea care pune bazele democraţiei româneşti interbelice. Trăsăturile specifice acestei perioade au fost dinamisul sistemului partidelor politice şi complexitatea vieţii acesteia. S-au întâmplat mutaţii în mentalitatea oamenilor, mulţumită desigur şi diversificării mijloacelor de informare, apar din ce în ce mai multe periodice. Cu eliminarea rotativei guvernamentale era nevoie de organizarea periodică a alegerilor parlamentare. Neajunsurile erau însă numeroase. Electoratul a dat dovadă de lipsă de experienţă, politicienii au fost mult prea subiectivi, astfel abuziurile din timpul alegerilor au fost numeroase.
Manifestări a dictaturii proletarului erau prezente deja în anul 1948 şi se făceau simţite prin monopolul puterii opţinute de către un partid unic; îngrădirea drepturilor cetăţeneşti respectiv lichidarea prin teroare a vechilor elite politice şi culturale precum a poziţiilor din interiorul partidelor. Stalinismul cultural a condus la restructurarea radicală a vechiului sistem de valori şi instituţiilor culturale bazate pe acestea, odată cu proclamarea aşa numitei „democraţii populare”, unul dintre scopurile propuse a fost de a construi un „om nou”, prin infuzia valorilor marxist- leniniste respectiv prin campanii active de rusificare. Stalinismul economic a avut ca model economia sovietică – naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi colectivizarea, industrializarea, şi mai mult deatât, accentul a căzut nu pe iubirea de ţară, de tradiţii ci pe dragostea pentru marxism şi pentru Uniunea Sovietică.
Curentele ideologice
Curentele ideologice prezente în ţară au fost liberalismul, ţărănismul şi extremismul. Reprezentanţii liberalismului au fost Ştefan Zeletin, Mihai Manoilescu, ete,, iar ideile principale susţinute de aceştia au fost teoria şi practica industrializării, a proteeţioniamului sau sprijinirea intervenţiei statului în economie, Ţărănismul a fost susţinut de nume ca Constantin Stere, Virgil Madgearu sau îon Mihalaehe. Ei au pus mare accent pe proprietatea ţărănească, dezvoltarea agriculturii, şi rolul statului. Extremismul de dreapta, la fel cal primele două curente, nu a avut o viaţă lungă, extremismul de dreapta în România a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. S-a caracterizat prin antisemitism, misticism, anticomunism şi antidemocratism, sprijinind o teorie a elitelor, chiar prin recurgerea la violenţă. Partidul comunist s-a format în 1921 însă în 1924 a fost scos în afara legii, actvitatea sa fiind ilegală până-n anul 1944.
Monarhia în România s-a format în anul iBBi, odată ce România a devenit regat şi Carol I rege, şi a durat până-n 1944, Cel de-al doilea rege a fost Ferdinand I, apoi a urmat Carol al II-lea iar din 1940 a domnit Mihai I.
Ca concluzie putem să spunem că din 1919 România a devenit stat democratic la fel ca gS de alte state, din 1940 s-a impus un regim dictatorial, până la dictatura comunistă care a durat până în anul 1989, când nemulţumirile populaţiei au contribuit la izbucnirea revoluţiei după care s-a revenit la democraţie.
