Până în anul 1866 ţara nu avea o constituţie ci doar documente cu caracter constituţional. Primul document de acest gen a fost „Cererile norodului românesc”, din 1821. Aceasta fusese o declaraţie de principii pe fondul nevoii de reformare a societăţii, câştigată prin revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu. Chiar în anul 1822 a urmat Constituţia cărvunarilor, elaborat la Iaşi, acesta indicând tendinţa introducerii sistemului modern de guvernare, iar în 1828 „Osăbitul act de numire a suveranului român”, scris de Ionică Tăutul. Regulamentele Organice au fost adoptate în condiţiile protectoratului rus, între anii 1831-1832. în 1848 au apărut documentele programatice ale Revoluţiei şi Proclamaţia de la Islaz, aceasta fiind o declaraţie de drepturi. Convenţia de la Paris din anul 1858, a jucat rol de Constituţie şi a stabilit un nou statut politico-juridic al principatelor. Acesta a fost necesar deoarece se constituiau Principatele Unite ale Moldovei şi Ţările Româneşti sub suzeranitate otomană şi garanţia colectivă a celor 7 mari puteri. Tot în această perioadă era instituit statul de drept şi s-a introdus principiul separării puterilor în stat: executivă, legislativă şi judecătorească. în condiţiile procesului de modernizare a întregii vieţi social-economice, politice şi culturale, s-a concretizat nevoia fundamentării organizărilor instituţional – politice.

Evoluţia Constituţională a României
1. Etapa aşezării instituţiilor constituţionale: 24 ianuarie 1859 – 1 iulie 1866
2. Etapa de continuitate a instituţiilor constituţionale: 1 iulie 1866 – 20 februarie 1938
3. Etapa de instabilitate constituţională: 20 februarie 1838 – 30 decemrbie 1947
4. Etapa dictaturii comuniste: 30 decembrie 1947 – decembrie 1989