De demult… de Octavian Goga [Comentariu]

De demult…

de Octavian Goga

Poezia ultimului deceniu a secolului al XlX-lea este profund marcată de creaţia lui Eminescu, ceea ce face posibilă apariţia epigonismului eminescian, cum este cazul lui Alexandru Vlahuţă. Apariţia poeţilor ardeleni George Coşbuc, Octavian Goga şi St. O. Iosif a constituit o schimbare de tonalitate şi a revigorat lirica românească. Satul românesc, suferinţa celor mulţi, peisaje solare, alături de particularităţi de la nivelul lexicului sau al prozodiei, constituie trăsături ale poeziei cultivate. Din linia impusă de aceşti poeţi va evolua tradiţionalismul interbelic.

Poezia lor nu aparţine unui nou curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale romantismului şi ale clasicismului.

Octavian Goga surprinde realităţile universului rural refiectându-1 în cheie tragică. Trăsăturile liricii sale ar fi romantismul mesianic şi profetic, jalea metafizică. Poezia lui se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asurpit dintr-o imensă suferinţă, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul său manifestându-se în sensul încrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea naţională şi socială. Goga se deosebeşte, prin viziune totalizantă asupra satului, de unii predecesori. Aceasta o mărturiseşte el însuşi: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale şi nici n- am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc”.
Continue reading