Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu [Comentariu]

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Varianta 1:
   Camil Petrescu a fost un nuvelist, romancier, dramaturg, poet şi doctor în filosofie Român. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului”.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a apărut în perioada interbelică, în anul 1930. Aceasta contribuie la procesul de sincronizare dintre literatura română şi literatura universală prin crearea unor aspecte estetice, dar si prin crearea personajului intelectual lucid.

Romanul este specia genului epic in proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje şi cu un conflict puternic.

La baza romanului lui Camil Petrescu stau niste exerciţii nuvelistice (Romanul căpitanului Andreescu şi Proces verbal de dragoste şi război), ce s-au cristalizat în forma finală în ceea ce astăzi se numeşte „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Temele fundamentale ale textului sunt iubirea şi războiul, după cum ne este evidenţiat şi de cele două părţi ale operei.

Modul de expunere predominant in text este naraţiunea, aceasta este realizată la persoana I, iar pesonajul se identifică cu naratorul. Viziunea este „împreună cu”, iar focalizarea este „internă”, naratorul fiind subiectiv (homodiegetic).

Conflictele romanului sunt interioare şi au în vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în război).

Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută.

Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a autorului, valorificând jurnalul de front al acestuia, articole şi documente din perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.

Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.

O primă secvenţă semnificativă este „Gândul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă şi nelinişte, problema dormitului in frig, în zorii zilei”. Din care putem observa că pentru protagonistul nostru moartea nu este percepută ca pe o problemă, ci mai degrabă ca o alinare în comparaţie cu frigul de afară.

O a doua scenă semnificativă este atunci când, întors din război cu certitudinea că a fost înşelat, Gheorghidiu işi demonstrează bărbăţia lăsându-i tot Elei. Astfel acesta îi dovedeşte consoartei sale că războiul l-a învăţat că sunt lucruri mult mai importante în viaţă.

În concluzie, având în vedere cele prezentate ulterior, putem afirma că „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu întruneşte toate notele definitorii unui roman modern de analiză psihologică, obiectiv şi realistic.

Varianta 2:
în perioada interbelică criticul Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism prin care se vizează sincronizarea literaturii române cu literaturile europene, urmărindu-se astfel dezvoltarea literaturii române prin teoria sincronismului şi cea a imitaţiei. Aceasta este perioada când romanul cunoaşte o dezvoltare fără precedent. Romanul este o specie a genului epic, scris în proză, de mare întindere, cu mai multe planuri narative, cu o acţiune complexă la care participă un număr mare de personaje între care se nasc conflicte puternice.

Alături de romanul obiectiv se dezvoltă şi romanul subiectiv de analiză psihologică. Acest tip de roman are drept scop analiza detaliată a vieţii interioare, a unor cazuri de conştiinţă, fiind sincronizată cu psihologia şi filozofia epocii. Romanul subiectiv anulează omniscienţa, fiind scris de obicei la persoana I, pentru că se pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă sau pătrunderea în zona subconştientului. Astfel naratorul omniprezent este un personaj-reflector, deschizând o naraţiune subiectivă. Se multiplică şi se relativizează perspectiva narativă, se anulează relatarea cronologică a evenimentelor, se multiplică perspectiva spaţială.

Prin romanele sale şi prin ideile estetice promovate, Camil Petrescu a înnoit în mod fundamental romanul românesc interbelic. Romanul modern subiectiv, de analiză psihologică pune accent pe estetica autenticităţii, iar naraţiunea se concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare. Ca teoretician al romanului, Camil Petrescu susţine necesitatea creării romanului psihologic, de analiză „Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţă… eroul de roman presupune un zbucium interior…” Respingând romanul tradiţional, Camil Petrescu promovează romanul modern de tip proustian care impune un nou univers epic, o nouă perspectivă narativă şi un nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un căutător de valori absolute, de idealuri, dar este învins de acestea, însă totuşi devine un învingător moral, reuşind să depăşească criza de conştiinţă. Mereu se află în situaţii-limită şi trăieşte drame de conştiinţă, fiind plin de frământări, incertitudini, îndoieli. Orgolios şi inflexibil, suferă exagerat, fiind hipersensibil. Are conştiinţă lucidă, analitică este un inadaptat superior, care nu este înţeles de lume, dar nici el nu poate înţelege lumea în care trăieşte.

Autorul susţine că literatura trebuie să se bazeze pe experienţe trăite, aşa cum mărturisea: „Să nu descriu ceea ce văd, ceea ce cred, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Aceasta e singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta e realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic… Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Ca soluţie narativă, Camil Petrescu alege sinceritatea confesiunii, autenticitatea fiind una din trăsăturile definitorii ale romanului camilpetrescian: scrie cât mai real, verosimil, introducând jurnalul în naraţiune, iar autorul este şi narator şi personaj. Stilistic, autenticitatea înseamnă grija pentru exprimarea exactă, cu sinceritate a trăirii unor experienţe de viaţă. O altă caracteristică este substanţialismul care înseamnă descoperirea complexităţii realului prin conştiinţă, astfel literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, războiul, orgoliul, cunoaşterea, adevărul, tot ce interesează omenirea. în romanul de analiză acţiunea trebuie să prezinte o idee, o pasiune, un sentiment, o stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri, autoanalize, monologuri interioare, folosindu-se timpul subiectiv. Astfel, se anulează şi cronologia evenimentelor, evenimentele fiind povestite în funcţie de memoria involuntară. Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o nouă formulă estetică prin care se manifestă interes pentru stările confuze ale eroului, analizându-se subconştientul; intelectul este în luptă cu sentimentul, iar opţiunea finală este dictată de conştiinţă.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este „o monografie a îndoielii” fiind un roman psihologic prin temă, conflict, protagonist problematizant şi prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice; este roman de analiză prin crearea unei perspective narative subiective, prin descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, fiind caracterizat prin unicitatea perspectivei narative, prin timpul subiectiv, memoria afectivă, naraţiune realizată la persoana I, prin identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii.
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator subiectiv. Punctul de vedere asupra evenimentelor narate este unic şi subiectiv, naratorul fiind şi personaj. Personajul-narator conferă naraţiunii autenticitate, iar faptele sunt prezentate ca evenimente exterioare analizate şi interpretate permanent de erou.

Viziunea despre lume a scriitorului, transferată personajului-narator Ştefan Gheorghidiu, este viziunea unui spirit reflexiv, cu preocupări filozofice. Accentul cade pe analiza psihologică, pe analiza consecinţelor pe care îl au evenimentele exterioare asupra personajului, epicul fiind astfel diminuat.

Textul narativ este structurat în două părţi, sugerate şi prin titlul operei, care indică temele romanului, iubirea şi războiul, care reprezintă în acelaşi timp cele două experienţe fundamentale pe care le trăieşte eroul. Prima parte prezintă rememorarea poveştii de iubire dintre Ştefan şi Ela, iar partea a doua construită sub forma unui jurnal de campanie, prezintă experienţa de pe front a eroului, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este ficţiune, în timp cea de-a doua parte valorifică jurnalul de campanie a autorului, ceea ce conferă autenticitate scrierii.

Titlul romanului indică temele acestuia, dar poate fi considerat şi metaforă a timpului psihologic. Cuvântul „noapte”, repetat în titlu simbolizează incertitudinea, nesiguranţa, îndoiala lui Ştefan privind fidelitatea soţiei respectiv absurdul, necunoscutul, nesiguranţa, tragismul războiului. Cele două nopţi prezintă cele două etape de evoluţie a personajului, dar care nu sunt singurele, pentru că el este dispus sufleteşte de a trăi alte experienţe, reprezentate sugestiv prin cuvintele „ultima” şi „întâia”. Conflictul este între ideal şi realitate, fiind un conflict psihologic ce se desfăşoară în conştiinţa eroului, raportându-se la absolut cele două experienţe: dragostea şi războiul.

Compoziţia modernă a romanului este dată de dublarea perspectivei temporale şi spaţiale. Primul capitol pune în evidenţă cele două planuri temporale: timpul narării, cel cronologic (prezentul frontului) şi timpul narat, cel psihologic (povestea de iubire). Primul şi ultimul capitol al primei părţi cuprind evenimentele prezentului, cele de pe front, iar celelalte capitole formează o retrospectivă a evenimentelor desfăşurate în urmă cu doi ani şi jumătate. A doua parte a romanului prezintă realitatea cutremurătoare a frontului, experienţa trăită direct de erou, iar în ultimul capitol al romanului se revine la povestea de dragoste, dar de această dată eroul este eliberat de gelozie, de suferinţă, schimbându-şi viziunea asupra lumii, vieţii, morţii şi iubirii. Romanul începe printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, „La Piatra Craiului, în munte” este ulterioară evenimentelor povestite în celelalte capitole ale primei părţi. în început este fixat cu precizie spaţiul şi timpul: „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt… luasem parte… la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. Finalul este deschis, lăsând loc interpretării multiple, manieră specifică prozei de analiză psihologică.

Protagonistul şi, în acelaşi timp naratorul întâmplărilor, Ştefan Gheorghidiu este concentrat pa Valea Prahovei şi aşteaptă intrarea României în Primul Război Mondial. La popota ofiţerilor participă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un articol de ziar unde este comentat că un soţ gelos şi-a ucis soţia, prinzând-o cu amantul ei. Unii ofiţeri sunt de părere că fidelitatea în căsătorie este sfântă, alţii spun că unei femei, dacă nu-şi mai iubeşte soţul, trebuie să-i fie redată libertatea. Intervenţia în discuţie a lui Ştefan este surprinzătoare, el spunând: „Cei care se iubesc, au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Această discuţie declanşează memoria afectivă a eroului, amintindu-şi de căsnicia de doi ani şi jumătate cu Ela. „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”. Ştefan, student la filozofie se îndrăgosteşte de Ela, cea mai frumoasă fată de la Universitate. Iubirea lui se naşte din admiraţie, din duioşie, din orgoliu, deoarece cea mai frumoasă fată era iubita lui. Căsătoria lor e liniştită, frumoasă la început, singura lor avere fiind iubirea. însă moare unchiul lui Ştefan, Tache Gheorghidiu şi ei moştenesc o frumoasă avere. Ela treptat se schimbă, este atrasă de lux, de bani, de petreceri, de viaţa mondenă. Cu o verişoară, Anişoara, merge la distracţii de noapte, fiind preocupată de modă, de distracţie. Ştefan cu uimire constată că soţia lui se schimbă şi este chinuit de nelinişti, bănuieli şi gelozie. Gelozia lui atinge apogeul cu prilejul plimbării de la Odobeşti, unde Ela este curtată de domnul G. Ştefan se chinuie nu doar din cauza geloziei ci şi pentru că încearcă să- şi ascundă durerea şi gelozia.

Relaţia lor devine o succesiune de despărţiri şi împăcări. Pentru a se răzbuna, Ştefan duce acasă o prostituată, motiv pentru care Ela îl părăseşte. După o despărţire temporară se împacă, însă, într-o noapte soseşte acasă pe neaşteptat de la Azuga şi nu-şi găseşte acasă soţia. Ela se întoarce doar dimineaţa şi cei doi se ceartă, chiar Ştefan propune divorţul. După mai mult timp găseşte un bilet în care scria că soţia lui a dormit la Anişoara în noaptea respectivă. O altă dezamăgire e trăită când obţine Ştefan o permisiune de pe front să-şi viziteze soţia, care îşi petrecea vara la Câmpulung, dar în oraş se întâlneşte cu domnul G. Plănuieşte să-i ucidă pe amândoi, dar este obligat să se întoarcă pe front, astfel nu-şi poate duce la capăt planul de răzbunare.

A doua experienţă existenţială o reprezintă războiul, iar absolutul morţii estompează absolutul iubirii. Acţiunea se desfăşoară pe front, când Gheorghidiu participă direct la lupta pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austro-ungare. Aici descoperă o realitate dramatică: lupta nu înseamnă atacuri vitejeşti, strigăte eroice, ci ordine date haotic, marşuri obositoare, lupte sângeroase. Peste tot este foame, frig, moarte, totul este ca o apocalipsă, unde oamenii mor fără să ştie de ce, armata e dezorganizată, ofiţerii sunt incompetenţi şi soldaţii dezorientaţi. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează tragismul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa soldaţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima morţii, totul este o luptă instinctuală pentru supravieţuire. „Nu mai e nimic omenescdn noi”.

Ultimul capitol, intitulat „Comunicat apocrif’ prezintă transformarea sufletească prin care trece eroul. Pe de o parte, titlul poate sugera comunicatele contradictorii care sosesc de pe front, iar pe de altă parte se poate referi la scrisoarea anonimă pe care o
primeşte Ştefan, scrisoare din care reiese că Ela îl înşela. Ştefan a obosit să mai caute certitudini, fiindu-i indiferent dacă Ela l-a înşelat sau nu. Rănit şi spitalizat, Ştefan se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte înstrăinat de Ela. îi propune soţiei să se despartă, dăruind Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale, „amintiri, adică tot trecutul”. Prin renunţare la trecut, la amintiri, Gheorghidiu se eliberează de drama erotică şi este dispus sufleteşte să trăiască alte experienţe la valoarea lor absolută.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” prin formula narativă abordată modernizează romanul românesc interbelic; este un roman modern, realist- psihologic prin unicitatea perspectivei narative, prin subiectivarea timpului narativ, prin analiza retrospectivă a evenimentelor, prin modalităţile narative noi, prin naraţiunea la persoana I, prin autenticitatea lui şi prin stilul său anticalofil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

15 − five =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.