Varianta 100 [2008] Istorie (Rezolvat)

Microsoft Word - D_E_F_ist_sI_100.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sII_100.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sIII_100.doc

Rezolvare subiectul 1:

1. secolul al XVII-lea
2. Ţara Românească
3. A – Imperiul Romano-German; B – Republica Veneţiană
4. Mihai Viteazul este nemulţumit de dominaţia otomană.

Explicaţia din text: „deoarece această provincie, Ţara Românească [este] de mai mult de 100 de ani sub jugul turcesc şi este supusă unei grele robii, noi sătui de această lungă robie (…) am hotărât să o aducem la starea sa de mai înainte”

5. Matei Basarab se decide să se revolte împotriva Imperiului Otoman aliindu-se cu Veneţia.

Explicaţia din text: „Matei Basarab făgăduise a face o puternică diversiune în cazul unei lupte, atacând din [Ţara Românească] pe turci cu 40 000 de oameni”

6. La sfârşitul secolului al XIV-lea Imperiul Otoman forţa deja linia Dunării în expansiunea sa spre centrul Europei. Mircea cel Bătrân (1386- 1418), domnul Ţării Româneşti, în faţa acestei primejdii a adoptat o politică activă de apărare a ţării aliindu-se cu vecinii. Astfel că în 1389 oferă ajutor cneazului Lazăr în bătălia de la Câmpia Mierlii. În anii următori se confruntă cu turcii şi la nord de Dunăre. Cea mai răsunătoare victorie a sa este cea de la Rovine. Deşi nu se cunosc nici data exactă (probabil oct. 1394 sau mai 1395) şi nici locul unde s-a desfăşurat (rovină – loc mlăştinos) , această bătălie reprezintă prima mare confruntare româno-otoman din istorie. Întrucât nu avea suficiente forţe pentru o înfruntare directă, Mircea – după ce a pus la adăpost populaţia – s-a retras în păduri, hărţuindu-i pe turci. Tactica aceasta a fost apoi folosită de mai mulţi domnitori în lupta cu oştile otomane. Bătălia s-a dat în cele din urmă într-o zonă mlăştinoasă unde forţele turceşti nu se puteau desfăşura. Lupta a fost crâncenă, cronicile vremii scriu despre mulţimea lăncilor şi a săgeţilor care au întunecat văzduhul. Consecinţele victoriei au fost: îndepărtarea pericolului otoman şi organizarea primei mari coaliţii continentale otomane la care a participat şi domnitorul român –cruciada de la Nicopole- . În prealabil Mircea a încheiat cu Sigismund de Luxemburg – regele Ungariei – un tratat de alianţă la Braşov (7 martie 1395). Scopul alianţei -ca şi scopul cruciadei de la Nicopole- era alungarea otomanilor de la Dunăre şi chiar din Europa. Încă din primăvara anului 1396 au sosit la Buda cavaleri francezi şi burgunzi, apoi germani, italieni si englezi. Acestora li s-au alăturat oştile maghiare, un corp ardelean condus de voievodul Ştibor şi oastea Ţării Româneşti sub conducerea lui Mircea. În vara anului 1396 aliaţii au cucerit Vidinul şi Rahova ajungând la Nicopole. Deşi Mircea, care cunoştea tactica de luptă a otomanilor, a cerut să atace cel dintâi, a fost refuzat de ducele Burgundiei. În aceste condiţii atacul a fost pornit de cavaleria occidentală, care s-a îndepărtat de liniile creştine şi a fost înconjurată de oastea otomană. Rezultatul cruciadei a fost un fiasco; el consfinţea prezenţa otomanilor în Bulgaria şi pe linia Dunării. În interiorul ţării prezenţa turcilor a avut un efect paradoxal pentru că i-a întărit poziţia lui Mircea; pericolul otoman i-a readus pe boieri în jurul domnului după o scurtă perioadă de anarhie favorabilă lui Vlad Uzurpatorul preferatul sultanului
7. Soluţie I: În cursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, istoria Ţărilor Române s-a derulat într-un context extern dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe deoparte, şi Imperiul Habsburgic, Polonia şi mai târziu Rusia, pe de altă parte. Domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile şi înclinând tot mai mult să promoveze acţiuni diplomatice orientate către una sau alta din părţile aflate în conflict. În plan intern ordinea feudală românească este alterată de sistemul de cumpărare al domniei ,prezent încă din secolul al XVI-lea; greci, albanezi ş a oameni cu spirit întreprinzător,încep să se aşeze în Ţările Române şi primesc poziţii importante în stat. La începutul secolului al XVII-lea se sting dinastiile domnitoare, cea a Basarabilor – Ţara Românească şi cea a Muşatinilor – în Moldova, fapt ce lasă loc competiţiei între boierime pământeană şi noii veniţi. Pentru început victorioasă iese boierimea pământeană, care reuşeşte să stăvilească accesul străinilor şi să-şi impună pe tron lideri proprii- este situaţia lui Matei Basarab în Ţara Românească şi a lui Vasile Lupu în Moldova. Ctitor a mai multor monumente de arhitectură, printre care şi splendida biserică Trei Ierarhi din Iaşi, Vasile Lupu (1634-1653) a introdus tiparul în Moldova aducându-l de la Kiev şi a întemeiat Academia Vasiliană (şcoala mare domnească de la Trei Ierarhi). Domnia sa a fost o epocă de prosperitate, de bună organizare a instituţiilor şi de strălucire culturală. Bisericile şi mănăstirile ridicate în Moldova, ca şi fastul Curţii Domneşti de la Iaşi stau mărturie în acest sens. Chiar dacă nu mai putem vorbi despre o politică externă de amploare ca în secolele precedente, în plan intern în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea domnia şi-a păstrat toate atribuţiile tradiţionale: ‚‚dreptul de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierime, de a pune dări, ba chiar de a face episcopi’’ (sursă – Dimitrie Cantemir- Descrierea Moldovei)În Ţara Românească situaţia a fost aproape identică

Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii, în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, moment culminant al presiunii otomane – domniile fanariote.

Soluţie II: Instituţia centrală în statele medievale romaneşti, domnia, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe transformări, influenţate în general de raporturile avute de Ţările Romane cu Imperiul Otoman. Astfel, după instaurarea dominaţiei otomane, sultanul se amestecă tot mai mult în treburile interne ale Ţărilor Române încălcând astfel obiceiul de alegere a domnului de către ţară. Treptat, domnia nu a mai fost un atribut exclusiv al voinţei divine, deoarece depindea de voinţa sultanului.

Schimbările în structurile instituţiilor româneşti se fac şi mai acut simţite odată cu înlăturarea domniilor pământene şi instalarea regimului fanariot în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716). Domnitorii,în mare parte, erau numiţi direct de către Poartă, dintre grecii din Fanar, fără asentimentul ţării. Durata domniei era foarte scurtă, iar pentru confirmarea sau prelungirea ei se plăteau sume importante de bani. În ciuda acestor aspecte negative, secolul al XVIII-lea aduce implicarea domniei într-o serie de reforme care au ca obiectiv modernizarea societăţii. Chiar dacă sunt uneltele Porţii, domnii din secolul al XVIII-lea iau măsuri pentru eficientizarea aparatului administrativ, încearcă să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre ele, să limiteze abuzurile din administraţie, desfiinţează şerbia (Constantin Mavrocordat – 1746- Ţara Românească şi 1749 – Moldova). Sunt elaborate şi primele coduri de legi: a lui Alexandru Calimachi şi Legiuirea lui Caragea . Din această perspectivă domnii fanarioţi pot fi asemuiţi cu despoţii luminaţi din vestul Europei, chiar dacă reformele lor nu au dus întotdeauna la rezultatul scontat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five × two =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.