Varianta 12 [2008] Istorie (Rezolvat)

Microsoft Word - D_E_F_ist_sI_012.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sII_012.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sIII_012.doc

Rezolvare subiectul 1:
1. Secolul al XV-lea
2. Liga Sfântă
3. creştinătatea
4. turcii
5. O alianţă militară bine făcută între creştini aduce succes într-un conflict deschis cu duşmanul comun – Imperiul Otoman

Explicaţia din text: ‚‚dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută(…) atunci toată creştinătatea va fi în primejdie (…) făgăduim, pe credinţa noastră creştină că (…) ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinătăţii (…)’’

6. Alianţa cu puterile creştine îl face pe Mihai să trădeze vechea alianţa cu Imperiul Otoman şi transformă pacea pentru el şi ţara sa într-un conflict.

Explicaţia din text: ‚‚nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostaşii mei, spre distrugerea creştinilor, de bunăvoie m+am arătat gata de a lua parte la Liga [Sfântă], fapt prin care mi l-am făcut pe tiran duşman de moarte’’

7. Propuneri 1:

La sfârşitul secolului al XIV-lea Imperiul Otoman forţa deja linia Dunării în expansiunea sa spre centrul Europei. Mircea cel Bătrân (1386- 1418), domnul Ţării Româneşti, în faţa acestei primejdii a adoptat o politică activă de apărare a ţării aliindu-se cu vecinii. Astfel că în 1389 oferă ajutor cneazului Lazăr în bătălia de la Câmpia Mierlii. În anii următori se confruntă cu turcii şi la nord de Dunăre. Cea mai răsunătoare victorie a sa este cea de la Rovine. Deşi nu se cunosc nici data exactă (probabil oct. 1394 sau mai 1395) şi nici locul unde s-a desfăşurat (rovină – loc mlăştinos) , această bătălie reprezintă prima mare confruntare româno-otoman din istorie. Întrucât nu avea suficiente forţe pentru o înfruntare directă, Mircea – după ce a pus la adăpost populaţia – s-a retras în păduri, hărţuindu-i pe turci. Tactica aceasta a fost apoi folosită de mai mulţi domnitori în lupta cu oştile otomane. Bătălia s-a dat în cele din urmă într-o zonă mlăştinoasă unde forţele turceşti nu se puteau desfăşura. Lupta a fost crâncenă, cronicile vremii scriu despre mulţimea lăncilor şi a săgeţilor care au întunecat văzduhul. Consecinţele victoriei au fost: îndepărtarea pericolului otoman şi organizarea primei mari coaliţii continentale otomane la care a participat şi domnitorul român –cruciada de la Nicopole- . În prealabil Mircea a încheiat cu Sigismund de Luxemburg – regele Ungariei – un tratat de alianţă la Braşov (7 martie 1395). Scopul alianţei ca şi scopul cruciadei de la Nicopole era alungarea otomanilor de la Dunăre şi chiar din Europa. Încă din primăvara anului 1396 au sosit la Buda cavaleri francezi şi burgunzi, apoi germani, italieni si englezi. Acestora li s-au alăturat oştile maghiare, un corp ardelean condus de voievodul Ştibor şi oastea Ţării Româneşti sub conducerea lui Mircea. În vara anului 1396 aliaţii au cucerit Vidinul şi Rahova ajungând la Nicopole. Deşi Mircea, care cunoştea tactica de luptă a otomanilor, a cerut să atace cel dintâi, a fost refuzat de ducele Burgundiei. În aceste condiţii atacul a fost pornit de cavaleria occidentală, care s-a îndepărtat de liniile creştine şi a fost înconjurată de oastea otomană. Rezultatul cruciadei a fost un fiasco; el consfinţea prezenţa otomanilor în Bulgaria şi pe linia Dunării. În interiorul ţării prezenţa turcilor a avut un efect paradoxal pentru că i-a întărit poziţia lui Mircea; pericolul otoman i-a readus pe boieri în jurul domnului după o scurtă perioadă de anarhie favorabilă lui Vlad Uzurpatorul preferatul sultanului.

Propuneri 2:

După dispariţia lui Iancu de Hunedoara, Participarea românilor la frontul antiotoman continuă prin Vlad Ţepeş – voievod al Ţării Româneşti (1448; 1456-1462, 1476). Aliat cu Regele Ungariei – Matei Corvin, Vlad organizează campania surpriză din iarna 1461-1462 în sudul Dunării. Surprins de sfidarea lui Ţepeş, Mahomed al II-lea a pregătit un răspuns pe măsură: cu o armată de circa 60 000 de luptători şi cu o trupă navală transportată de 25 de trireme şi 150 de alte vase, sultanul s-a îndreptat spre Dunăre cu scopul de a lua Chilia şi de a-l scoate din tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş. Efectivele domnului valah nu depăşeau 30 000 de oşteni ,astfel că nu a reuşit să oprească trecerea peste fluviu a armatei otomane şi a trebuit să organizeze un atac surpriză în interiorul ţării. ‚‚A trimis sus la munte toate femeile şi copii’’, a pustiit totul în calea invadatorilor silindu-i să sufere de foame şi sete. Sub arşiţa zilelor de vară, soldaţii lui Vlad hărţuiau permanent inamicul. În noaptea de 16 pe 17 iunie 1462 Vlad declanşează celebrul atac de noapte asupra taberei otomane de lângă Târgovişte, al cărui scop era să suprime pe Mehmed al II-lea şi să-i înfricoşeze oastea. Fără a-şi atinge obiectivul, domnul a produs însă grele pierderi taberei turceşti. Sub efectul acestei lovituri surpriză, trupele s-au retras precipitat în dezordine. În anii următori ştafeta luptei antiotomane este preluată de Moldova prin Ştefan cel Mare. Între 1470 şi 1472 Ştefan organizează expediţii în Ţara Românească împotriva lui Radu cel Frumos (succesorul lui Vlad Ţepeş) cu gândul de a aşeza pe tronul acestei ţări un domn credincios, loial luptei antiotomană. Sultanul a trimis împotriva lui Ştefan, în toamna lui 1474, o armată puternică de circa 120 000 de oameni, comandaţi de Soliman Paşa.După o scurtă şedere în Ţara Românească, unde Basarab Ţepeluş oferă ca ajutor pe cei 17 000 de oşteni ai săi, Soliman trece în Moldova. Cu toate că avea numai 40 000 de ostaşi, 5 000 de secui, 1 800 de ardeleni şi 2 000 polonezi, Ştefan a obţinut o strălucită victorie în ziua de 10 ianuarie 1475 în apropierea oraşului Vaslui, la confluenţa Racovei cu Râul Bârlad (lângă Podul Înalt). În următoarele 3 zile ostaşii moldoveni au urmărit şi distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni şi poloni ci chiar şi de cei turci. Unul dintre ei spunea că ‚‚niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare’’

8. Pe parcursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, istoria Ţărilor Române s-a derulat într-un context extern dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe deoparte, şi Imperiul Habsburgic, Polonia şi mai târziu Rusia, pe de altă parte. Domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile şi înclinând tot mai mult să promoveze acţiuni diplomatice orientate către una sau alta din părţile aflate în conflict. În plan intern ordinea feudală românească este alterată de sistemul de cumpărare al domniei ,prezent încă din secolul al XVI-lea; greci, albanezi ş a oameni cu spirit întreprinzător,încep să se aşeze în Ţările Române şi primesc poziţii importante în stat. La începutul secolului al XVII-lea se sting dinastiile domnitoare, cea a Basarabilor – Ţara Românească şi cea a Muşatinilor – în Moldova, fapt ce lasă loc competiţiei între boierimea pământeană şi noii veniţi. Pentru început victorioasă iese boierimea pământeană, care reuşeşte să stăvilească accesul străinilor şi să-şi impună pe tron lideri proprii – este situaţia lui Matei Basarab în Ţara Românească şi a lui Vasile Lupu în Moldova. Ctitor a mai multor monumente de arhitectură, printre care şi splendida biserică Trei Ierarhi din Iaşi, Vasile Lupu (1634-1653) a introdus tiparul în Moldova aducându-l de la Kiev şi a întemeiat Academia Vasiliană (şcoala mare domnească de la Trei Ierarhi). Domnia sa a fost o epocă de prosperitate, de bună organizare a instituţiilor şi de strălucire culturală. Bisericile şi mănăstirile ridicate în Moldova, ca şi fastul Curţii Domneşti de la Iaşi stau mărturie în acest sens. Chiar dacă nu mai putem vorbi despre o politică externă de amploare ca în secolele precedente, în plan intern în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea domnia şi-a păstrat toate atribuţiile tradiţionale: ‚‚dreptul de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierime, de a pune dări, ba chiar de a face episcopi’’ (sursă – Dimitrie Cantemir- Descrierea Moldovei)În Ţara Românească situaţia a fost aproape identică

Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii, în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, moment culminant al presiunii otomane – domniile fanariote.

Rezolvare subiectul 2:
1. ( A – Germania, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, Austria; B – Finlanda, Rusia, Norvegia) se alege oricare două; câte unul din prima serie şi unul din a doua.

Ex: a) Germania, Finlanda

b) Germania, Rusia

c) Polonia, Rusia

2. continuitate instituţională

3. A – „prăbuşirea imperiilor centrale” la sfârşitul Primului Război Mondial (Germania şi Austro-Ungaria)

B – ieşirea Finlandei de sub controlul Rusiei Ţariste (prăbuşirea Rusiei Ţariste)

4. B – Cauza: „[În 1919] în Norvegia democratizarea (…) se traduce prin: scăderea vârstei electorale de la 25 la 23 de ani, prin acordarea drepturilor civile beneficiarilor de ajutor social (…) prin constituirea unor circumscripţii electorale de mari dimensiuni”

Efect: „Aceste măsuri, luate în 1919 vor permite dezvoltarea armonioasă a democraţiei parlametare”

5. A – Cauza: „lipsite de tradiţie democratică şi de cadre experimentate”

Efect: „aceste democraţii se transformă rapid în dictaturi”

6. a) Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat, fiind adoptate măsuri politice pentru susţinerea ei. Trăsături fundamentale ale epocii au fost: perfecţionarea învăţământului şi reducerea analfabetismului.

Şcolii i-a revenit un rol fundamental în eradicarea stării de înapoiere economică şi socială. Modernizarea ei s-a făcut în mai multe etape. La începutul secolului al XIX-lea, Gheorghe Lazăr- în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi- în Moldova făceau primii paşi. Regulamentele organice au introdus apoi în principate învăţământul public. O altă etapă importantă este marcată de Legea Instrucţiunii Publice adoptată în timpul lui Al. I. Cuza (1864). Ea a permis accesul tuturor categoriilor sociale la educaţie, introducând gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar. De numele lui Al. Ioan Cuza este legat şi învăţământul superior prin înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860) şi a celei din Bucureşti (1864). Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas important în 1893, când a fost adoptat proiectul de lege propus de Tache Ionescu. Prin el se reorganiza învăţământul primar căruia i se dădea un caracter practic. Câţiva ani mai târziu Petru Poni a înfiinţat primele grădiniţe în mediul rural.

Cel mai important rol în modernizarea învăţământului românesc şi l-a asumat la sfârşitul secolului al XIX-lea matematicianul Spiru Haret. Ocupând funcţia de Ministru al Instrucţiunii Publice în mai multe rânduri, „omul şcoalelor” a reorganizat pe baze moderne învăţământul de toate gradele şi a iniţiat un amplu program de construire a şcolilor în mediul rural, a organizat programe speciale de pregătire a învăţătorilor, punând bazele unui amplu program de culturalizare şi alfabetizare a satelor. Deşi analfabetismul a continuat să fie o problemă pentru România, la sfârşitul secolului al XIX-lea populaţia şcolară era în sensibilă creştere,anunţând efervescenţa culturală românească din perioada interbelică.

b) Proletcultismul

Din august 1944 România a fost ocupată de Armata Roşie,iar modelul stalinist impus prin forţă în viaţa economică, socială şi politică va fi implementat cu aceeaşi tărie în cultură ,sub forma proletcultismului -care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului şi îşi propunea să creeze o ‚‚cultură pur proletară’’, după modelul sovietic. Acest obiectiv nu se putea realiza fără distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale. Drept pentru care s-a trecut la o campanie agresivă de promovare a limbii ruse, a literaturii ruse, a cinematografiei şi folclorului rus – creaţie a ‚‚maselor populare’’. S-au înfiinţat în toate marile oraşe cluburi ale prieteniei româno-ruse, festivaluri periodice care să preamărească frăţietatea dintre cele două popoare. Trecutul românilor a fost complet revizuit prin manualul lui Mihail Roller din 1947 – Istoria României – ; ideea naţională şi conceptul de patriotism au fost legate de ‚‚lupta de clasă’’ şi aspiraţia ‚‚maselor populare’’ antrenate într-o revoluţie continuă, spre ţinta numită ‚‚progres’’. Legăturile intelectualilor cu apusul au fost complet întrerupte. Academia Română a fost desfiinţată in iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă supusă partidului. Autorii şi titlurile care promovau valorile tradiţionale au fost puşi sub cenzură întocmindu-se un index al publicaţiilor interzise ce cuprindea peste 8000 de titluri. Au fost încurajaţi toţi acei scriitori şi falşi scriitori care erau dispuşi să preamărească noul regim şi să redea principiile de viaţă şi modelele umane avizate de partid: clasa muncitoare şi ţărănimea cooperatoare. Elitele politice şi culturale au fost marginalizate şi supuse represiunii politice, prin mijloacele deţinute de partidul unic. Regimul comunist nu avea nevoie de elite intelectuale, care puteau să combată prin argumente politica oficială.

7. Romantismul a apărut în sec al XIX-lea ca o reacţie împotriva atotputerniciei culturii clasice şi a raţiunii. Este caracterizat prin exteriorizarea sentimentelor şi abordează tema naturii, a ruinelor, a singurătăţii. O sursă de inspiraţie fecundă pentru romantici este trecutul care este reflectat în creaţiile romanticilor cu o aură, nejustificată de altfel, de eroism. Se afirma literaturile şi istoriile naţionale. În locul modelului antic preferat de cultura clasică romanticii propun modelul Evului Mediului şi al Renaşterii, reîntoarcerea la gotic şi la stilul trubadurilor. Romantismul a influenţat şi sfera politică. În Franţa romantismul a devenit liberal înainte de 1830 când a fost înlăturată monarhia absolutistă. La 1848 Romantismul a mobilizat revoluţionarii francezi, italieni, germani sau polonezi care s-au angajat total într-un program amplu de modernizare a societăţii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

twelve + 20 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.