Varianta 16 [2009] Limba Romana (Rezolvat)

Microsoft Word - A_limba_romana_I_016

Microsoft Word - A_limba_romana_II_016

Rezolvare subiectul 1:

1. carbonizate = arse;
parfum = miros
2. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul).
3. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud.
4. carbonizat, arse, mangal, sicrie;
5. tema morţii, motivul sicriului;
6. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. Totuleste ars, culoarea dominantă este negrul morţii, peste tot sunt semne ale distrugerii.
7. Motivul centralal strofei este amorul. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. Iubirea a murit de curând, pentru că este prezent verbul „fumegă”, ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. I se asociază „parfumul de pene arse”, cădere şi moarte. Focul şi ploaia, prezente în text, sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc.
8. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur.
9. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente, ci de a le sugera prin intermediul simbolului. Astfel, în această poezie, ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”, „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Dor-

Sunt de accord cu părerea lui Mircea Eliade despre dor, anume că: „Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică omul în totalitatea sa.”.
În primul rând, putem preciza că acest cuvânt este intraductibil în alte limbi din cauza semanticii sale deosebit de bogate. „Dor” poate semnifica dragoste, pasiune, frământare sentimentală, năziunţă, aspiraţie, alean, nostalgie, suferinţă din dragoste, dorinţă de a revedea persoana dragă, durere, atracţie erotică… Toate trăiri ce reprezintă omul în totalitatea sa. De exemplu, expresiile uzuale: „mi-e dor de tine” (a-ţi lipsi persoana dragă), „a zice cu dor” (cu patimă), „cântă să-şi mai potolească dorul” (tristeţea), „de dorul cireşelor abia aştepţi primăvara” (poftă), exprimă frământări sentimentale de la pasiune până la senzaţii cu semnificaţii mai puţin profunde, dar ce se identifică la fel de bine cu firea umană.
În al doilea rând, prin cuvântul „dor” ne putem exprima şi nevoia de experienţă reală, aspiraţia spre aceasta, deoarece cuvântul sugerează doar dorinţa (faţă de persoana dragă aflată departe, erotică, culinară), dar fără a şti dacă va fi îndeplinită sau este doar utopie.
În concluzie, cuvântul „dor” reflectă toate faţetele firii umane, reprezentând-o în totalitatea sa.

Rezolvare subiectul 3:

Hanu-Ancutei de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu, are o operă monumentală, a cărei măreţie constă în densitatea epică, grandoarea compoziţională şi tematică variată.
Publicat în 1928, volumul “Hanu Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu “capodopera de la răscruce” (N. Manolescu); face trecerea în etapa marilor cărţi sadoveniene (romane istorice: “Fraţii Jder”, “Neamul Şoimăreştilor”, “Zodia cancerului”; romane sociale: “Baltagul”), dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare (lumea ţărănească, natura, legenda, oralitatea).
Realizat prin tehnica povestirii în ramă, “volumul e un fel de Decameron în care caţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote” (G. Călinescu).
„Hanu Ancuţei” poate fi privit şi ca echivalentul românesc al celor “1001 de nopţi” arabe, apropierea aceasta fiind dictată de tipul poveştilor, istorii felurite adunate din toate mediile sociale, însă unite sub numitorul comun al excepţionalului şi sub cel al timpului de mult trecut ( aproape mitic, legendar) în care s-au petrecut. Locul Şeherazadei este luat de diverşi naratori, majoritatea şi protagonişti ai întamplărilor descrise,sau cel putin martori, colportori, care, într-un grai moldovenesc de o savoare deosebită recreează lumea din tinereţile lor aventuroase. Un exemplu concludent în acest sens este chiar eroul povestirii “Fântâna dintre plopi”, anume căpitanul de mazili Neculai Isac.
Fiind vorba despre o povestire, în “Fântâna dintre plopi” accentul cade pe acţiuni şi situaţii, pe actul narării, care are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Este o naraţiune subiectivizată, prin situaţia de transmiţător a naratorului (naraţiunea la persoana I), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic
Se poate afirma că în realizarea portretului acestui personaj au fost folosite, aproape în mod didactic, toate modalităţile de caracaterizare clasice, directe şi indirecte cu ajutorul cărora se conturează atât portretul fizic, tipic pentru personajele sadoveniene, cât şi o schiţă de portret moral, pe care nu se insistă însă, fiind în discuţie un erou de povestire, care, de regulă este redus la trăsăturile esenţiale pentru acţiunea povestită,el este un “executant”, nicidecum un “caracter”, aşa cum se poate vorbi despre personajele nuvelei .
Cea mai frecventă modalitate va fi, totuşi autocaracterizarea deoarece povestirea este la persoana I, spusă din perspectiva maturului care judecă faptele necugetate ale tânărului care era cu douăzeci şi cinci de ani în urmă.
Introducerea în scenă a personajului, de la început învăluit într-o aură de mister, investit cu atributele unei fiinţe care poate călători peste timp, care vine dintr-un trecut îndepărtat,legendar ,ca să aducă în prezent adevărul şi legea cea dreaptă (“călăreţ învăluit în lumină şi pulberi”, “luneca spre noi”,”călăreţul parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”) reprezintă indirect o modalitate de caracterizare.
Oprirea la han are valoare de destin (“aici îi erau sorţii să se oprească”), deoarece ne aflăm într-o lume în care soarta şi divinitatea au puterea absolută asupra făpturilor omeneşti care nu se pot împotrivi legilor firii , mentalitate arhaică tipică.
Portretul fizic al noului oaspete,făcut de un narator obiectiv, împleteşte mijloacele de caracterizare deoarece conţine atât referinţe directe: “om ajuns la cărunteţă” “ce arată încă frumuseţă şi bărbaţie” ,cât şi derivate,din vestimentaţie şi atitudine,care dau indicii despre starea lui materială superioară cât şi despre trăsăturile morale: ”sta drept în şa”, “purta ciubote de iuft cu tureci nalte ş’un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint . Pe umeri, ţinută numa într-un lanţujel atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbenă la şold şi pistoale la colburi […] deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”.
Astfel avem ingredintele-cheie ale personalităţii lui Isac: ochiul stins, motiv de curiozitate în ceea ce priveşte împrejurările în care s-a petrecut nenorocirea care l-a marcat pentru toată viaţa, pistoalele, simbol al firii sale curajoase şi războinice şi bunăstarea afişată aproape ostentativ.
Următorul episod, cel al reîntâlnirii cu comisul Ioniţă,vechi prieten, relevă şi o altă parte a caracterului său: cea sensibilă. Totodată, în această întâlnire este sugerată, prin extrapolare ,altă calitate a mazâlului: cea de bun orator, deoarece o relaţie atât de strânsă cu “maestrul de ceremonii” al ciclului indică oameni de aceeaşi valoare spirituală.
El se autocaracterizează ca o persoană sociabilă “mie mi-a plăcut să beau vinul cu tovarăşii”, “îmi sunteţi toţi ca nişte fraţi”, fiind totodată acceptat de cei de la han şi considerat “om cum ne place nouă”. Tocmai din acest motiv, portretul pe care î-l face este unul admirativ, bazat pe antiteza dintre zilele tinereţii şi cele ale maturităţii, notă în care îşi va spune şi mazâlul povestea.
Caracterizarea directă prin formulele “voinic şi frumos—şi rău.”la fel cu “buiac şi ticălos” atestă veleităţile tinereţii, în timp ce “Bătea drumurile căutându-şi dragostele” arată natura aventurieră dar şi romanţioasă a eroului. În aceeaşi notă se încadrează şi autocaracterizarea “îmi erau dragi ochii negrii şi pentru ei călcam multe hotare “.
Aceste trăsături sunt evidente în momentul întâlnirii cu ţigăncuşa Marga, pentru care Neculai va dezvolta o dragoste rapidă şi tulburătoare ca şi apariţia “fetei cu fusta roşă şi forme frumos rotunjite”, care îi dă tânărului o senzaţie stranie prin intensitate “am simţit ceva fierbinte. Parcă aş fi înghiţit o băutură tare”.
O întâlnire de cateva clipe trezeşte senzaţii nebănuite în mintea înflăcărată a lui Neculai care nu renunţă până nu obţine o întâlnire cu fata, situaţie în care nu este precaut , nu îşi ia nicio măsură de siguranţă, nu suspectează nimic.
Autocaracterizarea “pe atunci nu cunoşteam ca acum sufletul femeilor”, spusă din poziţia maturului, vine ca o anticipare la ce va urma şi se poate corela cu “vorbeam mai puţin” şi “nopţile îmi păreau mai scurte”; astfel tinereţea capătă valoare de timp al acţiunii , al rapidităţii ,al trecerii timpului fără a fi clasificat, în timp ce, odată ajuns la vârsta reflecţiei, personajul se simte dator să –şi cântărească nesăbuinţele .
Sensibilitatea eroului va fi relevată în atitudinea acestuia faţă de ţigăncuşă; gesturile mărunte: “o învelii în conţănaş căci tremura, îi mângâiai ochii” dau măsura masculinităţii sale protectoare, păstrate şi acum faţă de fiinţele feminine gingaşe precum Ancuţa pe care “o prinse de mână”.
Atenţia pe care el i-o acordă fetei, modul în care i se adresează, ”eşti frumoasă ca o duducuţă”, atestă o creştere aleasă, şi aprecierea calităţilor feminine indiferent de statutul social, dau, de fapt , măsura propriei persoane, fac din el un cavaler.
Deoarece el a fost dintotdeauna om cu dare de mână( în tinereţe avea “oi şi neguţa vinuri”, acum păstrează însemnele bogăţiei ), Isac a fost şi a ramas o persoană generoasă :dă ţiganilor bani, îi cumpără Margăi haina promisă, îi cinsteşte pe cei de la han cu vin “ceru pentru sine şi soţi vin vechi în oale nouă”, menţinând astfel relaţiile civilizate şi impunându-se ca “boier”.
Derivată din meseria sa (căpitan de mazili), vitejia , calitate absolut necesară oricărui bărbat, este demostrată în confruntarea cu ţiganii care îl atrăseseră în cursă şi vroiau să îl jefuiască.
Scena înfruntării este dramatică, omul capătă valenţe animalice prin putere şi curaj, el se luptă ca un leu, “ridicai pistolul şi fulgerai la un pas ,între ochi, pe cel ce ma încălecă” sau “începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi durere”.
Rănit, cu ochiul însângerat, căpitanul găseşte puterea de a lupta până îi izgoneşte pe atacatori.
Remarcabil rămâne, în condiţiile date interesul său pentru soarta fetei care îl atrăsese în capcană.
El nu îi poartă pică, nu are nici un fel de resentiment pentru cea care aprope îi adusese moartea, ci regretă sincer şi profund pierderea unei fiinţe dragi,care se sacrificase pentru el ,însă prea tarziu.
Astfel deducem, indirect profunzimea sentimentelor de care este capabil Neculai Isac, în opoziţie cu prima impresie despre el, (iniţial este perceput ca fiind un cuceritor), confirmând spusele comisului Ioniţă despre el “pentru o muiere care îi era dragă îşi punea totdeauna capul”.
În cazul acesta însă, şi capitanul şi Marga au acţionat prea tarziu pentru a se putea salva.
Statutul de personaj-narator îi dă căpitanului puterea de a recrea prin cuvânt lumea dispărută a tinereţii sale agitate.Talentul incontestabil de povestitor este exersat în compania tovarăşilor ,oameni de aceeaşi factură, cu acelaşi sistem de valori (“om cum ne place nouă”),iar istoria relatată, deşi cu un grad ridicat de subiectivitate, dă impresia de veridicitate.
Se poate avansa ideea încercării anulării “castelor” şi consecinţele nefaste asupra indivizilor care au îndrăzneala de a interveni în orânduirea lumii, încercând să facă abstracţie de statutul social.
Respectarea ritualului povestirii se face prin îndepărtarea de lumea materială (‘îngăduie-mi să-mi duc calul la grajd”),servirea vinului (“om bea o ulcică de vin”)ca elixir al naraţiunii,”captatio benevolantiae” prin folosirea formulelor de adresare totodată politicoase şi familiare (“iubiţi prietini”,”domnilor şi fraţilor”)urmate de istoria spusă pe nerăsuflate,în crescendo dramatic.
Limbajul căpitanului este tipic moldovenesc, în stilul cronicarilor (“acum douazeci şi cinci de ani”), însă şi cu o tentă litarară(“catastihul acelor ani începe a se încurca”), abundă în arhaisme (“civit”,”tureci””coburi”), regionalisme (“scurteică”, ”juruită”), per total atestă apartentenţa personajului la lumea tipic sadoveniană înfăţişată şi întărirea de catre scriitor a crezului său “ţăranul român a fost principalul meu erou”.
De factură romantică,poveştile care se încadrează în această temă pot avea şi final tragic dacă protagoniştii nu au tăria de caracter să se detaşeze total de clasa socială căreia îi aparţin şi să se dedice în exclusivitate unul altuia.
În povestirea “Fântâna dintre plopi”, Marga este credinciosă familiei ei,îl atrage pe Neculai în capcană, apoi are remuşcări, în timp ce el nu ţine cont de statutul ei social însă nici nu îşi abandonează condiţia lui, ca atare evadarea într-un univers numai al lor nu este posibilă, iar îndrăzaneala lor este pedepsită după gravitatea faptei.
Tocmai din aceste condiţii, căpitanul Isac nu este un erou romantic complet, el are doar câteva caracteristici ale acestui tip, însă rămane un personaj liniar, un aventurier atins de sensibilitate, insuficient dezvoltat pentru a fi un personaj puternic, impresionant.