Varianta 22 [2008] Istorie (Rezolvat)

Microsoft Word - D_E_F_ist_sI_022.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sII_022.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sIII_022.doc

Rezolvare subiectul 1:

1. secolul al XVII-lea
2. mare logofăt
3. Ţara Românească şi Moldova
4. La urcarea pe tron domnul primeşte protecţia divină prin ungerea cu mir şi încoronarea sa de către ierarhul cel mai înalt al Bisericii – mitropolitul. În cazul lui Brâncoveanu, la încoronare participă chiar patriarhul Dionisie.

Explicaţie din text: ‚‚Şi patriarhul Dionisie i-a citit deasupra capului [slujba de binecuvântare]

5. „În Moldova (…) domnii (…) dacă voiesc să înalţe vreo mănăstire, să-şi împartă toată averea între mănăstire şi fii săi.”

Explicaţia din text: „s-a făcut obicei”

6. Acţiuni diplomatice din Evul Mediu: Istoria Ţărilor Române între sec. al XIV-lea şi al XVI-lea se desfăşoară într-un context internaţional complicat. Acesta este marcat de expansiunea Imperiului Otoman şi de tendinţele regatelor creştine – Polonia şi Ungaria de a-şi subordona Ţările Române şi de a-şi extinde controlul la Dunărea de Jos şi în Peninsula Balcanică. Obiectivul fundamental al politicii externe dusă de domnii români îl reprezintă lupta pentru menţinerea independenţei şi a autonomiei politice, apărarea teritoriului ţării şi a hotarelor sale. Pe această linie se înscriu eforturile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) de a realiza un echilibru profitabil între tendinţele hegemonice ale Ungariei şi Imperiului Otoman. Pentru a contracara pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei şi împărat al Germaniei) asupra Ţării Româneşti, Mircea încheie, curând după urcarea pe tron o alianţă cu Vladislav Jagiello regele Poloniei, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Moldovei – cu care de asemenea Mircea are relaţii foarte bune. Devenind vasal al Poloniei (probabil în 1389 sau 1390), Mircea se pune sub protecţia formală a acestui rege,aflat în rivalitate cu Sigismund de Luxemburg, rege în Ungaria, la acea vreme.

După 1390 pericolului otoman se accentuează iar prezenţa la Dunăre a noii puteri îi apropie pe Sigismund -regele Ungariei şi Mircea -domnul Ţării Româneşti care ieşise victorios în faţa lui Baiazid I la Rovine (oct. 1394 sau mai 1395) dar nu deţinea controlul total asupra ţării sale din cauza lui Vlad Uzurpatorul -protejatul sultanului. Tratatul dintre Mircea şi Sigismund se încheie în martie 1395 la Braşov şi cuprindea condiţiile în care cei doi aliaţi îşi ofereau sprijin în lupta antiotomană. Sprijinul acordat de Mircea în confruntările anterioare cu Poarta şi participarea sa la Cruciada de la Nicopole (1396) unde armata de cavaleri din Europa Occidentală suferă un dezastru în faţa armatei otomane, dovedesc trăinicia acestei alianţe.

7. După dispariţia lui Iancu de Hunedoara, Participarea românilor la frontul antiotoman continuă prin Vlad Ţepeş – voievod al Ţării Româneşti (1448; 1456-1462, 1476). Aliat cu Regele Ungariei – Matei Corvin, Vlad organizează campania surpriză din iarna 1461-1462 în sudul Dunării. Surprins de sfidarea lui Ţepeş, Mahomed al II-lea a pregătit un răspuns pe măsură: cu o armată de circa 60 000 de luptători şi cu o trupă navală transportată de 25 de trireme şi 150 de alte vase, sultanul s-a îndreptat spre Dunăre cu scopul de a lua Chilia şi de a-l scoate din tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş. Efectivele domnului valah nu depăşeau 30 000 de oşteni ,astfel că nu a reuşit să oprească trecerea peste fluviu a armatei otomane şi a trebuit să organizeze un atac surpriză în interiorul ţării. ‚‚A trimis sus la munte toate femeile şi copii’’, a pustiit totul în calea invadatorilor silindu-i să sufere de foame şi sete. Sub arşiţa zilelor de vară, soldaţii lui Vlad hărţuiau permanent inamicul. În noaptea de 16 pe 17 iunie 1462 Vlad declanşează celebrul atac de noapte asupra taberei otomane de lângă Târgovişte, al cărui scop era să suprime pe Mehmed al II-lea şi să-i înfricoşeze oastea. Fără a-şi atinge obiectivul, domnul a produs însă grele pierderi taberei turceşti. Sub efectul acestei lovituri surpriză, trupele s-au retras precipitat în dezordine. În anii următori ştafeta luptei antiotomane este preluată de Moldova prin Ştefan cel Mare. Între 1470 şi 1472 Ştefan organizează expediţii în Ţara Românească împotriva lui Radu cel Frumos (succesorul lui Vlad Ţepeş) cu gândul de a aşeza pe tronul acestei ţări un domn credincios, loial luptei antiotomană. Sultanul a trimis împotriva lui Ştefan, în toamna lui 1474, o armată puternică de circa 120 000 de oameni, comandaţi de Soliman Paşa. După o scurtă şedere în Ţara Românească, unde Basarab Ţepeluş oferă ca ajutor pe cei 17 000 de oşteni ai săi, Soliman trece în Moldova. Cu toate că avea numai 40 000 de ostaşi, 5 000 de secui, 1 800 de ardeleni şi 2 000 polonezi, Ştefan a obţinut o strălucită victorie în ziua de 10 ianuarie 1475 în apropierea oraşului Vaslui, la confluenţa Racovei cu Râul Bârlad (lângă Podul Înalt). În următoarele 3 zile ostaşii moldoveni au urmărit şi distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni şi poloni ci chiar şi de cei turci. Unul dintre ei spunea că « niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare »

Rezolvare subiectul 2:
1. „liberalismul economic se proclamă apărătorul celor două postulate de bază ale libertăţii economice: iniţiativa individuală şi proprietatea privată.”

2. stat democratic

3. Cauza: A- „Libertăţile politice [vizează] libertatea presei, a întrunirilor, libertatea de conştiinţă, dreptul de aşi exprima în libertatea opiniile”

Efect: B – „Orice reformă, orice revendicare pot face obiectul nu numai al unei discuţii libere, ci şi al unei acţiuni individuale sau colective pe lângă puterile publice, în formele prevăzute de lege”

4. B – „Într-o democraţie veritabilă există o singură limitare a libertăţii: instituţiile statului trebuie să fie ocrotite de violenţă şi de acţiuni distrugătoare”

„Orice reformă, orice revendicare pot face obiectul nu numai al unei discuţii libere, ci şi al unei acţiuni individuale sau colective pe lângă puterile publice, în formele prevăzute de lege”

5. A – „statul nu trebuie să (…) perturbe [legile naturale ale economiei] prin intervenţii care ar risca să denatureze funcţionarea”

„statul nu trebuie să intervină în raportul dintre patroni şi salariaţi”

6. Iluminismul a fost un curent filozofic, literar, ştiinţific care s-a manifestat în sec al XVIII-lea şi care considera că raţiunea este singura capabilă să lumineze calea către realizarea fericirii umane. Pe plan religios se pleca de la premisa că principala îndatorire a omului este cea de a fi fericit. Iluminiştii admiteau existenţa unui Dumnezeu creator al Universului, dar se nega intervenţia sa în istoria umanităţii. Pe plan politic filozofii iluminişti acceptau două forme de guvernare a statului: monarhia (Montesquieu, Voltaire) şi republica (J.J. Rousseau). Pe plan economic, gânditorii sec al XVIII-lea considerau că munca este singura sursă a bogăţiei şi a progresului. Reprezentanţii iluminismului au fost: Descartes, Montesquieu, J.J. Rousseau, Diderot, David Hume, Daniel Defoe, Voltaire.

Romantismul a apărut în sec al XIX-lea ca o reacţie împotriva atotputerniciei culturii clasice şi a raţiunii. Este caracterizat prin exteriorizarea sentimentelor şi abordează tema naturii, a ruinelor, a singurătăţii. O sursă de inspiraţie fecundă pentru romantici este trecutul care este reflectat în creaţiile romanticilor cu o aură, nejustificată de altfel, de eroism. Se afirma literaturile şi istoriile naţionale. În locul modelului antic preferat de cultura clasică romanticii propun modelul Evului Mediului şi al Renaşterii, reîntoarcerea la gotic şi la stilul trubadurilor. Romantismul a influenţat şi sfera politică. În Franţa romantismul a devenit liberal înainte de 1830 când a fost înlăturată monarhia absolutistă. La 1848 Romantismul a mobilizat revoluţionarii francezi, italieni, germani sau polonezi care s-au angajat total într-un program amplu de modernizare a societăţii

7. Proletcultismul

Din august 1944 România a fost ocupată de Armata Roşie,iar modelul stalinist impus prin forţă în viaţa economică, socială şi politică va fi implementat cu aceeaşi tărie în cultură ,sub forma proletcultismului -care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului şi îşi propunea să creeze o ‚‚cultură pur proletară’’, după modelul sovietic. Acest obiectiv nu se putea realiza fără distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale. Drept pentru care s-a trecut la o campanie agresivă de promovare a limbii ruse, a literaturii ruse, a cinematografiei şi folclorului rus – creaţie a ‚‚maselor populare’’. S-au înfiinţat în toate marile oraşe cluburi ale prieteniei româno-ruse, festivaluri periodice care să preamărească frăţietatea dintre cele două popoare. Trecutul românilor a fost complet revizuit prin manualul lui Mihail Roller din 1947 – Istoria României – ; ideea naţională şi conceptul de patriotism au fost legate de ‚‚lupta de clasă’’ şi aspiraţia ‚‚maselor populare’’ antrenate într-o revoluţie continuă, spre ţinta numită ‚‚progres’’. Legăturile intelectualilor cu apusul au fost complet întrerupte. Academia Română a fost desfiinţată in iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă supusă partidului. Autorii şi titlurile care promovau valorile tradiţionale au fost puşi sub cenzură întocmindu-se un index al publicaţiilor interzise ce cuprindea peste 8000 de titluri. Au fost încurajaţi toţi acei scriitori şi falşi scriitori care erau dispuşi să preamărească noul regim şi să redea principiile de viaţă şi modelele umane avizate de partid: clasa muncitoare şi ţărănimea cooperatoare. Elitele politice şi culturale au fost marginalizate şi supuse represiunii politice, prin mijloacele deţinute de partidul unic. Regimul comunist nu avea nevoie de elite intelectuale, care puteau să combată prin argumente politica oficială.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

thirteen − 1 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.