Rezolvare subiectul 1:
1. justiţia
2. sfatul domnesc
3. Moldova
4. mitropolit
5. Între domni şi biserică există o relaţie de colaborare, de susţinere reciprocă.
Explicaţia din text: „după domn, veneau mitropolitul şi întregul sfat (…) mitropolitul păşea cel dintâi spre domn, care şedea pe tron (…) îi ura în puţine vorbe domnie norocită, îl încredinţa de sprijinul său şi cerea ocrotire pentru dânsul şi pentru oamenii bisericii, după aceea [mitropolitul] se întorcea către norod, îl binecuvânta şi-l îndemna să fie cu credinţă domnului”
6. „Domnul poate să-i înlăture din slujba şi din rangul lor bisericesc [pe toţi ierarhii bisericii] şi fără învoirea patriarhiei”
Explicaţia din text: „Pentru a da demnităţile, domnului nu-i era prescrisă nici o regulă”
7. Principalele acţiuni militare în care au fost implicate Ţările Române în secolele al XV-lea şi al XVI-lea au fost orientate împotriva imperiului Otoman aflat la vremea respectivă în plină expansiune spre centrul Europei. Ştefan cel Mare – domnul Moldovei se implică în frontul antiotoman după căderea lui Vlad Ţepeş – 1462 – moment din care Ţara Românească nu mai este un spaţiu prietenos Moldovei ci anunţă prin Radu cel Frumos viitoarele expediţii otomane la gurile Dunării. Astfel că Ştefan decide să atace primul –între 1462 şi 1465 preia controlul asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. Între 1470 şi 1472 Ştefan organizează expediţii în Ţara Românească împotriva lui Radu cel Frumos (succesorul lui Vlad Ţepeş) cu gândul de a aşeza pe tronul acestei ţări un domn credincios, loial luptei antiotomană. Sultanul a trimis împotriva lui Ştefan, în toamna lui 1474, o armată puternică de circa 120 000 de oameni, comandaţi de Soliman Paşa. După o scurtă şedere în Ţara Românească, unde Basarab Ţepeluş oferă ca ajutor pe cei 17 000 de oşteni ai săi, Soliman trece în Moldova. Cu toate că avea numai 40 000 de ostaşi, 5 000 de secui, 1 800 de ardeleni şi 2 000 polonezi, Ştefan a obţinut o strălucită victorie în ziua de 10 ianuarie 1475 în apropierea oraşului Vaslui, la confluenţa Racovei cu Râul Bârlad (lângă Podul Înalt). În următoarele 3 zile ostaşii moldoveni au urmărit şi distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni şi poloni ci chiar şi de cei turci. Unul dintre ei spunea că ‚‚niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare’’. În urma victoriei, Ştefan trimite o scrisoare cu data de 25 ianuarie 1475 mai multor conducători de stat din Europa. Scrisoare prin care cerea ajutor militar în eventualitatea unor noi expediţii otomane. Din nefericire a primit numai felicitări şi promisiuni astfel că în anul următor – 1476 – însuşi Sultanul Mahomed al II-lea a sosit în Moldova cu gândul de a-i da o lecţie lui Ştefan pentru îndrăzneala din anii anteriori. Concomitent cu oastea otomană cu intrarea oştii otomane din sud graniţa răsăriteană a Moldovei este atacată de tătari – proaspăt vasali ai imperiului otoman (vara anului 1475). În cursul lunii iunie Ştefan izbuteşte să înfrângă oştile tătarilor şi le alungă dincolo de Nistru. Este înfrântă şi avangarda oştilor otomane. Totuşi grosul armatei sub comanda sultanului înaintează iar Ştefan cu oaste puţină (aproximativ) 12 000 de luptători îi întâmpină la Războieni – Valea Albă, la 26 iunie 1476. Trupele otomane au fost în netă superioritate numerică (150 000 oameni) iar Ştefan, cu toată vitejia oştenilor săi este învins, momentul este consemnat de Ştefan 20 de ani mai târziu în pisania bisericii ridicată pe locul bătăliei „şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni (…) şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei”. Datorită unei bune coordonări şi loialităţii ţării cetăţile nu au fost cucerite de turci iar Ştefan refăcându-şi oastea, primind şi ajutorul polonezilor şi al maghiarilor reuşeşte până în toamnă să respingă pe turci dincolo de Dunăre. Astfel că şi campania din 1476 se încheie cu rezultate bune pentru Moldova.
8. Acţiuni diplomatice din Evul Mediu: Istoria Ţărilor Române între sec. al XIV-lea şi al XVI-lea se desfăşoară într-un context internaţional complicat. Acesta este marcat de expansiunea Imperiului Otoman şi de tendinţele regatelor creştine – Polonia şi Ungaria de a-şi subordona Ţările Române şi de a-şi extinde controlul la Dunărea de Jos şi în Peninsula Balcanică. Obiectivul fundamental al politicii externe dusă de domnii români îl reprezintă lupta pentru menţinerea independenţei şi a autonomiei politice, apărarea teritoriului ţării şi a hotarelor sale. Pe această linie se înscriu eforturile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) de a realiza un echilibru profitabil între tendinţele hegemonice ale Ungariei şi Imperiului Otoman. Pentru a contracara pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei şi împărat al Germaniei) asupra Ţării Româneşti, Mircea încheie, curând după urcarea pe tron o alianţă cu Vladislav Jagiello regele Poloniei, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Moldovei – cu care de asemenea Mircea are relaţii foarte bune. Devenind vasal al Poloniei (probabil în 1389 sau 1390), Mircea se pune sub protecţia formală a acestui rege,aflat în rivalitate cu Sigismund de Luxemburg, rege în Ungaria, la acea vreme.
După 1390 pericolului otoman se accentuează iar prezenţa la Dunăre a noii puteri îi apropie pe Sigismund -regele Ungariei şi Mircea -domnul Ţării Româneşti care ieşise victorios în faţa lui Baiazid I la Rovine (oct. 1394 sau mai 1395) dar nu deţinea controlul total asupra ţării sale din cauza lui Vlad Uzurpatorul -protejatul sultanului. Tratatul dintre Mircea şi Sigismund se încheie în martie 1395 la Braşov şi cuprindea condiţiile în care cei doi aliaţi îşi ofereau sprijin în lupta antiotomană. Sprijinul acordat de Mircea în confruntările anterioare cu Poarta şi participarea sa la Cruciada de la Nicopole (1396) unde armata de cavaleri din Europa Occidentală suferă un dezastru în faţa armatei otomane, dovedesc trăinicia acestei alianţe.
Rezolvare subiectul 2:
1. secolul XX
2. ţărănimea
3. Cauză: C – „votul universal (…)permite tuturor cetăţenilor adulţi să-şi desemneze reprezentanţii”
Efect: A – „Primele alegeri se desfăşoară într-un climat de libertate şi permit unor categorii sociale noi – ţărănime, clasele populare urbane – să participe la viaţa politică”
4. Democraţia s-a îndepărtat treptat de înţelesul generic de guvern pentru popor
Explicaţie din text: „[Este] definită pe baza existenţei unor condiţii imposibil de evitat: libertatea de asociere, de gândire, de informare, drept de vot şi alegeri libere, dreptul liderilor de a se confrunta între ei în vederea consensului, posibilitatea de acces în funcţii publice, alternarea la guvernare”
5. Democraţia „presupune participarea cetăţenilor la viaţa publică”
Explicaţia din text: „cetăţenii participă direct sau indirect la putere (…) votul universal permite tuturor cetăţenilor adulţi să-ţi desemneze reprezentanţii”
6. Două politici culturale:
I. Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat, fiind adoptate măsuri politice pentru susţinerea ei. Trăsături fundamentale ale epocii au fost: perfecţionarea învăţământului şi reducerea analfabetismului.
Şcolii i-a revenit un rol fundamental în eradicarea stării de înapoiere economică şi socială. Modernizarea ei s-a făcut în mai multe etape. La începutul secolului al XIX-lea, Gheorghe Lazăr- în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi- în Moldova făceau primii paşi. Regulamentele organice au introdus apoi în principate învăţământul public. O altă etapă importantă este marcată de Legea Instrucţiunii Publice adoptată în timpul lui Al. I. Cuza (1864). Ea a permis accesul tuturor categoriilor sociale la educaţie, introducând gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar. De numele lui Al. Ioan Cuza este legat şi învăţământul superior prin înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860) şi a celei din Bucureşti (1864). Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas important în 1893, când a fost adoptat proiectul de lege propus de Tache Ionescu. Prin el se reorganiza învăţământul primar căruia i se dădea un caracter practic. Câţiva ani mai târziu Petru Poni a înfiinţat primele grădiniţe în mediul rural.
Cel mai important rol în modernizarea învăţământului românesc şi l-a asumat la sfârşitul secolului al XIX-lea matematicianul Spiru Haret. Ocupând funcţia de Ministru al Instrucţiunii Publice în mai multe rânduri, „omul şcoalelor” a reorganizat pe baze moderne învăţământul de toate gradele şi a iniţiat un amplu program de construire a şcolilor în mediul rural, a organizat programe speciale de pregătire a învăţătorilor, punând bazele unui amplu program de culturalizare şi alfabetizare a satelor. Deşi analfabetismul a continuat să fie o problemă pentru România, la sfârşitul secolului al XIX-lea populaţia şcolară era în sensibilă creştere,anunţând efervescenţa culturală românească din perioada interbelică.
II. Proletcultismul
Din august 1944 România a fost ocupată de Armata Roşie,iar modelul stalinist impus prin forţă în viaţa economică, socială şi politică va fi implementat cu aceeaşi tărie în cultură ,sub forma proletcultismului -care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului şi îşi propunea să creeze o ‚‚cultură pur proletară’’, după modelul sovietic. Acest obiectiv nu se putea realiza fără distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale. Drept pentru care s-a trecut la o campanie agresivă de promovare a limbii ruse, a literaturii ruse, a cinematografiei şi folclorului rus – creaţie a ‚‚maselor populare’’. S-au înfiinţat în toate marile oraşe cluburi ale prieteniei româno-ruse, festivaluri periodice care să preamărească frăţietatea dintre cele două popoare. Trecutul românilor a fost complet revizuit prin manualul lui Mihail Roller din 1947 – Istoria României – ; ideea naţională şi conceptul de patriotism au fost legate de ‚‚lupta de clasă’’ şi aspiraţia ‚‚maselor populare’’ antrenate într-o revoluţie continuă, spre ţinta numită ‚‚progres’’. Legăturile intelectualilor cu apusul au fost complet întrerupte. Academia Română a fost desfiinţată in iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă supusă partidului. Autorii şi titlurile care promovau valorile tradiţionale au fost puşi sub cenzură întocmindu-se un index al publicaţiilor interzise ce cuprindea peste 8000 de titluri. Au fost încurajaţi toţi acei scriitori şi falşi scriitori care erau dispuşi să preamărească noul regim şi să redea principiile de viaţă şi modelele umane avizate de partid: clasa muncitoare şi ţărănimea cooperatoare. Elitele politice şi culturale au fost marginalizate şi supuse represiunii politice, prin mijloacele deţinute de partidul unic. Regimul comunist nu avea nevoie de elite intelectuale, care puteau să combată prin argumente politica oficială.
7. Caracteristica principală a ideologiei lui Marx se află în teza existenţei luptei de clasă potrivit căreia istoria umanităţii este traversată de un conflict iremediabil dintre două clase antagonice – asupriţii şi asupritorii. În concepţia lui Marx (1848) completată ulterior de Lenin cu Tezele din aprilie (1917) clasei muncitoare îi revine rolul istoric de a pune capăt acestui conflict între asupriţi şi asupritori prin cucerirea puterii în stat, instaurarea unei dictaturi a proletariatului şi desfiinţarea proprietăţii private – considerată vinovată de fenomenul „exploatării omului de către om”
Partidul Comunist, detaşamentul de avangardă a clasei muncitoare este cadrul organizatoric al viitoarei revoluţii şi al viitorului stat al oamenilor egali. O altă caracteristică a ideologiei marxist-leniniste a fost concepţia ateistă despre lume. Pornind de la ideea că doar materia este reală, că materia a creat activităţile intelectuale şi spirituale, materialismul dialectic şi istoric a negat existenţa lui Dumnezeu, în practică dărâmând biserici, interzicând manifestările religioase şi evident libertatea de gândire şi de exprimare a cetăţenilor din ţările unde comunismul a devenit şi regim politic. Cele mai drastice forme ale exprimării ideologiei comuniste au fost implementate în Rusia. Lovitura de stat a Partidului Bolşevic (25 oct./7 nov 1917) a instaurat „dictatura proletariatului”, materializată prin monopolul puterii în mâinile Partidului Bolşevic, lichidarea pluripartidismului şi a oricăror forme de manifestare a societăţii civile. Progresiv a fost lichidată proprietatea privată, s-a trecut la economia dirijată, planificată şi centralizată. În plan cultural ateismul a stat la baza formării „omului nou” şi a culturii comuniste (proletcultismul).
