Rezolvare subiectul 1:
1. Secolul al XVI-lea
2. Vlad Ţepeş
3. A. sultan [Mahomed]
B paşă [Sinan]
4. Vlad Ţepeş a folosit tactica pământului pustiit
E valabil şi răspunsul: ‚‚a aplicat metodele războiului asimetric’’:
– retragerea populaţiei în zone protejate
– pustiirea câmpurilor, distrugerea resurselor de hrană şi apă
Explicaţia din text: ‚‚vlahul [Vlad Ţepeş] ia mutat pe toţi supuşii lui în locuri strâmte de munte şi în locuri acoperite de păduri; şi câmpurile le-a lăsat pustii (…). Tiranul (…) n-a găsit nimic, nici om (…) nici ceva de mâncare sau de băut’’
5. Mihai a folosit tactica ofensivă: atacând armata otomană, cu puţină oaste imediat după trecerea Dunării şi prin exemplul personal a dobândit o strălucită victorie’’
Explicaţia din text: ‚‚[Mihai Viteazul] iese la luptă cu oaste puţină (…), a smuls o secure sau o suliţă ostăşească si, pătrunzând el însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor, străpunge pe un stegar al armatei, taie cu sabia o altă căpetenie şi, luptând ca un erou, se întoarce nevătămat.’’
6. Două acţiuni diplomatice din Evul Mediu/ de la începutul modernităţii.
Sugestie I: acţiuni diplomatice din Evul Mediu: Istoria Ţărilor Române între sec. al XIV-lea şi al XVI-lea se desfăşoară într-un context internaţional complicat. Acesta este marcat de expansiunea Imperiului Otoman şi de tendinţele regatelor creştine – Polonia şi Ungaria de a-şi subordona Ţările Române şi de a-şi extinde controlul la Dunărea de Jos şi în Peninsula Balcanică. Obiectivul fundamental al politicii externe dusă de domnii români îl reprezintă lupta pentru menţinerea independenţei şi a autonomiei politice, apărarea teritoriului ţării şi a hotarelor sale. Pe această linie se înscriu eforturile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) de a realiza un echilibru profitabil între tendinţele hegemonice ale Ungariei şi Imperiului Otoman. Pentru a contracara pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei şi împărat al Germaniei) asupra Ţării Româneşti Mircea încheie, curând după urcarea pe tron o alianţă cu Vladislav Jagiello regele Poloniei, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Moldovei – cu care de asemenea Mircea are relaţii foarte bune. Devenind vasal al Poloniei (probabil în 1389 sau 1390), Mircea se pune sub protecţia formală a acestui rege,aflat în rivalitate cu Sigismund de Luxemburg, rege în Ungaria, la acea vreme.
După 1390 pericolului otoman se accentuează iar prezenţa la Dunăre a noii puteri îi apropie pe Sigismund -regele Ungariei şi Mircea -domnul Ţării Româneşti care ieşise victorios în faţa lui Baiazid I la Rovine (oct. 1394 sau mai 1395) dar nu deţinea controlul total asupra ţării sale din cauza lui Vlad Uzurpatorul -protejatul sultanului. Tratatul dintre Mircea şi Sigismund se încheie în martie 1395 la Braşov şi cuprindea condiţiile în care cei doi aliaţi îşi ofereau sprijin în lupta antiotomană. Sprijinul acordat de Mircea în confruntările anterioare cu Poarta şi participarea sa la Cruciada de la Nicopole (1396) unde armata de cavaleri din Europa Occidentală suferă un dezastru în faţa armatei otomane, dovedesc trăinicia acestei alianţe.
Sugestie II: acţiuni diplomatice de la începutul modernităţii: Înfrângerea otomanilor sub zidurile Vienei în 1683 marchează debutul ultimei faze de evoluţie a Imperiului Otoman -decăderea sa lungă şi lentă(1683- 1918).
De acest fenomen au profitat din plin cele două puteri în ascensiune -Austria şi Rusia -care iniţiază o politică agresivă, expansionistă, în răsăritul Europei- politică cunoscută mai bine de două secole sub numele de ‚‚criză orientală’’. Aflate la intersecţia celor trei mari puteri (Rusia, Austria şi Turcia) Ţările Române nu puteau să se sustragă caruselului de interese şi intrigi care s-a declanşat după 1683 în răsăritul Europei. În prima fază ,domnitori vizionari ca Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir încearcă ieşirea din sistemul dominaţiei otomane, apropiindu-se de Imperiul Habsburgic, Polonia şi Rusia. Tratativele cu Habsburgii le iniţiază Cantacuzino (domn al Ţării Româneşti 1678-1688). În centrul acestor tratative au stat ideile de independenţă a ţării, libertate religioasă, respectarea vechilor obiceiuri ale ţării. După moartea neaşteptată a lui Şerban Cantacuzino, tratativele sunt continuate de Constantin Brâncoveanu(1688-1714), fără să se ajungă la un rezultat deoarece Austria nu a dat garanţiile militare solicitate de domnul român ci, din contră ,comportamentul generalului Donat Heissler în 1690 a demonstrat intenţia expansionistă a Austriei . După pacea de la Karlowitz, Transilvania intră sub stăpânire Austriacă iar Ţara Românească şi mai ales Moldova se reorientează spre altă alianţă: Rusia lui Petru cel Mare. În aprilie 1711 Dimitrie Camntemir încheie cu Petru o înţelegere la Luck prin care se prevedea ieşirea Moldovei de sub dominaţie otomană, alianţa ţării cu Rusia, recunoaşterea deplinei suveranităţi şi integrităţi a Moldovei, domnie ereditară în familia lui Dimitrie Cantemir. Războiul ruso-româno-otoman se sfârşeşte însă cu înfrângerea de la Stănileşti pe Prut, iar Dimitrie Cantemir este obligat să se refugieze în Rusia. După câţiva ani (1714) îşi pierde tronul şi Brâncoveanu; apoi şi viaţa, În aceste împrejurări, pentru că nu mai avea încredere în domni pământeni, Imperiul Otoman a introdus în Moldova şi Ţara Românească domniile fanariote.
7. Pe parcursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, istoria Ţărilor Române s-a derulat într-un context extern dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe deoparte, şi Imperiul Habsburgic, Polonia şi mai târziu Rusia, pe de altă parte. Domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile şi înclinând tot mai mult să promoveze acţiuni diplomatice orientate către una sau alta din părţile aflate în conflict. În plan intern ordinea feudală românească este alterată de sistemul de cumpărare al domniei ,prezent încă din secolul al XVI-lea; greci, albanezi ş a oameni cu spirit întreprinzător,încep să se aşeze în Ţările Române şi primesc poziţii importante în stat. La începutul secolului al XVII-lea se sting dinastiile domnitoare, cea a Basarabilor – Ţara Românească şi cea a Muşatinilor – în Moldova, fapt ce lasă loc competiţiei între boierime pământeană şi noii veniţi. Pentru început victorioasă iese boierimea pământeană, care reuşeşte să stăvilească accesul străinilor şi să-şi impună pe tron lideri proprii- este situaţia lui Matei Basarab în Ţara Românească şi a lui Vasile Lupu în Moldova. Ctitor a mai multor monumente de arhitectură, printre care şi splendida biserică Trei Ierarhi din Iaşi, Vasile Lupu (1634-1653) a introdus tiparul în Moldova aducându-l de la Kiev şi a întemeiat Academia Vasiliană (şcoala mare domnească de la Trei Ierarhi). Domnia sa a fost o epocă de prosperitate, de bună organizare a instituţiilor şi de strălucire culturală. Bisericile şi mănăstirile ridicate în Moldova, ca şi fastul Curţii Domneşti de la Iaşi stau mărturie în acest sens. Chiar dacă nu mai putem vorbi despre o politică externă de amploare ca în secolele precedente, în plan intern în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea domnia şi-a păstrat toate atribuţiile tradiţionale: ‚‚dreptul de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierime, de a pune dări, ba chiar de a face episcopi’’ (sursă – Dimitrie Cantemir- Descrierea Moldovei)În Ţara Românească situaţia a fost aproape identică
Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii, în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, moment culminant al presiunii otomane – domniile fanariote.
Rezolvare subiectul 2:
1. secolul al XIX-lea
2. A – Spania; B – Rusia
3. A – În Spania Planul Calomarde organiza educaţia numai din şcolile elementare rurale.
B – Reformele din Rusia au cuprins şi universităţile şi şcolile din mediul urban de nivel gimnazial.
4. B – Cauză: „[După 1849, în Rusia] universităţile nu au fost închise dar au fost controlate strict”
Efect: „s-a înregistrat o scădere a numărului de studenţi cu 25%”
E valabil şi:
Cauză: „După 1861 s-a decis dezvoltarea învăţământului primar la sate, sarcină care a fost trecută în scurt timp în răspunderea Zemstvei. Duma a îndeplinit aceeaşi sarcină în mediul urban. Ambele au fost încurajate să dezvolte învăţământul”
Efect: „Între 1861-1881 numărul şcolilor primare şi gimnaziale a crescut de patru ori”
5. A – „Legea din 1857 era şi mai precisă: scolastica era obligatorie pentru copiii între 6 şi 9 ani”
„Clerul intervenea în alegerea profesorilor şi controla materiile de predare.”
6. a)Iluminismul a fost un curent filozofic, literar, ştiinţific care s-a manifestat în sec al XVIII-lea şi care considera că raţiunea este singura capabilă să lumineze calea către realizarea fericirii umane. Pe plan religios se pleca de la premisa că principala îndatorire a omului este cea de a fi fericit. Iluminiştii admiteau existenţa unui Dumnezeu creator al Universului, dar se nega intervenţia sa în istoria umanităţii. Pe plan politic filozofii iluminişti acceptau două forme de guvernare a statului: monarhia (Montesquieu, Voltaire) şi republica (J.J. Rousseau). Pe plan economic, gânditorii sec al XVIII-lea considerau că munca este singura sursă a bogăţiei şi a progresului. Reprezentanţii iluminismului au fost: Descartes, Montesquieu, J.J. Rousseau, Diderot, David Hume, Daniel Defoe, Voltaire.
b) Romantismul a apărut în sec al XIX-lea ca o reacţie împotriva atotputerniciei culturii clasice şi a raţiunii. Este caracterizat prin exteriorizarea sentimentelor şi abordează tema naturii, a ruinelor, a singurătăţii. O sursă de inspiraţie fecundă pentru romantici este trecutul care este reflectat în creaţiile romanticilor cu o aură, nejustificată de altfel, de eroism. Se afirma literaturile şi istoriile naţionale. În locul modelului antic preferat de cultura clasică romanticii propun modelul Evului Mediului şi al Renaşterii, reîntoarcerea la gotic şi la stilul trubadurilor. Romantismul a influenţat şi sfera politică. În Franţa romantismul a devenit liberal înainte de 1830 când a fost înlăturată monarhia absolutistă. La 1848 Romantismul a mobilizat revoluţionarii francezi, italieni, germani sau polonezi care s-au angajat total într-un program amplu de modernizare a societăţii
7. O politică culturală din secolul XX: Proletcultismul
Din august 1944 România a fost ocupată de Armata Roşie,iar modelul stalinist impus prin forţă în viaţa economică, socială şi politică va fi implementat cu aceeaşi tărie în cultură ,sub forma proletcultismului -care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului şi îşi propunea să creeze o ‚‚cultură pur proletară’’, după modelul sovietic. Acest obiectiv nu se putea realiza fără distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale. Drept pentru care s-a trecut la o campanie agresivă de promovare a limbii ruse, a literaturii ruse, a cinematografiei şi folclorului rus – creaţie a ‚‚maselor populare’’. S-au înfiinţat în toate marile oraşe cluburi ale prieteniei româno-ruse, festivaluri periodice care să preamărească frăţietatea dintre cele două popoare. Trecutul românilor a fost complet revizuit prin manualul lui Mihail Roller din 1947 – Istoria României – ; ideea naţională şi conceptul de patriotism au fost legate de ‚‚lupta de clasă’’ şi aspiraţia ‚‚maselor populare’’ antrenate într-o revoluţie continuă, spre ţinta numită ‚‚progres’’. Legăturile intelectualilor cu apusul au fost complet întrerupte. Academia Română a fost desfiinţată in iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă supusă partidului. Autorii şi titlurile care promovau valorile tradiţionale au fost puşi sub cenzură întocmindu-se un index al publicaţiilor interzise ce cuprindea peste 8000 de titluri. Au fost încurajaţi toţi acei scriitori şi falşi scriitori care erau dispuşi să preamărească noul regim şi să redea principiile de viaţă şi modelele umane avizate de partid: clasa muncitoare şi ţărănimea cooperatoare. Elitele politice şi culturale au fost marginalizate şi supuse represiunii politice, prin mijloacele deţinute de partidul unic. Regimul comunist nu avea nevoie de elite intelectuale, care puteau să combată prin argumente politica oficială.
