Varianta 63 [2008] Istorie (Rezolvat)

Microsoft Word - D_E_F_ist_sI_063.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sII_063.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sIII_063.doc

Rezolvare subiectul 1:

1. secolul al XIII-lea
2. Câmpul Lung/ Brâila
3. A – Făgâraş – Negru-Vodă; B – Maramureş-Bogdan
4. Ţara Românească s-a întemeiat printr-un transfer paşnic de populaţie din Făgăraş la sud de Carpaţi, din iniţiativa lui Negru Voievod.

Explicaţia din text: „Negru Voievod (…) ridicatu-s-a de acolo cu toată casa lui şi cu o mulţime de noroade români, papistaşi, saşi şi de tot felul de oameni. Pogorându-se pe apa Dâmboviţii început-au face ţară nouă”

5. Moldova a fost întemeiată de Bogdan din Maramureş în urma unor lupte purtate cu regele Ungariei.

Explicaţia din text: „în acel timp Bogdan, voievodul românilor din Maramureş (….) trecu pe ascuns în ţara Moldovei, supusă coroanei regatului ungar şi cu toate că a fost lovit de mai multe ori de armata regelui [Ungariei] sporind mult numărul locuitorilor români, acea ţară a crescut [şi a devenit] un stat”

6. Acţiuni diplomatice din Evul Mediu: Istoria Ţărilor Române între sec. al XIV-lea şi al XVI-lea se desfăşoară într-un context internaţional complicat. Acesta este marcat de expansiunea Imperiului Otoman şi de tendinţele regatelor creştine – Polonia şi Ungaria de a-şi subordona Ţările Române şi de a-şi extinde controlul la Dunărea de Jos şi în Peninsula Balcanică. Obiectivul fundamental al politicii externe dusă de domnii români îl reprezintă lupta pentru menţinerea independenţei şi a autonomiei politice, apărarea teritoriului ţării şi a hotarelor sale. Pe această linie se înscriu eforturile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) de a realiza un echilibru profitabil între tendinţele hegemonice ale Ungariei şi Imperiului Otoman. Pentru a contracara pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei şi împărat al Germaniei) asupra Ţării Româneşti, Mircea încheie, curând după urcarea pe tron o alianţă cu Vladislav Jagiello regele Poloniei, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Moldovei – cu care de asemenea Mircea are relaţii foarte bune. Devenind vasal al Poloniei (probabil în 1389 sau 1390), Mircea se pune sub protecţia formală a acestui rege,aflat în rivalitate cu Sigismund de Luxemburg, rege în Ungaria, la acea vreme.

După 1390 pericolului otoman se accentuează iar prezenţa la Dunăre a noii puteri îi apropie pe Sigismund -regele Ungariei şi Mircea -domnul Ţării Româneşti care ieşise victorios în faţa lui Baiazid I la Rovine (oct. 1394 sau mai 1395) dar nu deţinea controlul total asupra ţării sale din cauza lui Vlad Uzurpatorul -protejatul sultanului. Tratatul dintre Mircea şi Sigismund se încheie în martie 1395 la Braşov şi cuprindea condiţiile în care cei doi aliaţi îşi ofereau sprijin în lupta antiotomană. Sprijinul acordat de Mircea în confruntările anterioare cu Poarta şi participarea sa la Cruciada de la Nicopole (1396) unde armata de cavaleri din Europa Occidentală suferă un dezastru în faţa armatei otomane, dovedesc trăinicia acestei alianţe.

7. Soluţie I: În cursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, istoria Ţărilor Române s-a derulat într-un context extern dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe deoparte, şi Imperiul Habsburgic, Polonia şi mai târziu Rusia, pe de altă parte. Domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile şi înclinând tot mai mult să promoveze acţiuni diplomatice orientate către una sau alta din părţile aflate în conflict. În plan intern ordinea feudală românească este alterată de sistemul de cumpărare al domniei ,prezent încă din secolul al XVI-lea; greci, albanezi ş a oameni cu spirit întreprinzător,încep să se aşeze în Ţările Române şi primesc poziţii importante în stat. La începutul secolului al XVII-lea se sting dinastiile domnitoare, cea a Basarabilor – Ţara Românească şi cea a Muşatinilor – în Moldova, fapt ce lasă loc competiţiei între boierime pământeană şi noii veniţi. Pentru început victorioasă iese boierimea pământeană, care reuşeşte să stăvilească accesul străinilor şi să-şi impună pe tron lideri proprii- este situaţia lui Matei Basarab în Ţara Românească şi a lui Vasile Lupu în Moldova. Ctitor a mai multor monumente de arhitectură, printre care şi splendida biserică Trei Ierarhi din Iaşi, Vasile Lupu (1634-1653) a introdus tiparul în Moldova aducându-l de la Kiev şi a întemeiat Academia Vasiliană (şcoala mare domnească de la Trei Ierarhi). Domnia sa a fost o epocă de prosperitate, de bună organizare a instituţiilor şi de strălucire culturală. Bisericile şi mănăstirile ridicate în Moldova, ca şi fastul Curţii Domneşti de la Iaşi stau mărturie în acest sens. Chiar dacă nu mai putem vorbi despre o politică externă de amploare ca în secolele precedente, în plan intern în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea domnia şi-a păstrat toate atribuţiile tradiţionale: ‚‚dreptul de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierime, de a pune dări, ba chiar de a face episcopi’’ (sursă – Dimitrie Cantemir- Descrierea Moldovei)În Ţara Românească situaţia a fost aproape identică

Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii, în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, moment culminant al presiunii otomane – domniile fanariote.

Soluţie II: Instituţia centrală în statele medievale romaneşti, domnia, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe transformări, influenţate în general de raporturile avute de Ţările Romane cu Imperiul Otoman. Astfel, după instaurarea dominaţiei otomane, sultanul se amestecă tot mai mult în treburile interne ale Ţărilor Române încălcând astfel obiceiul de alegere a domnului de către ţară. Treptat, domnia nu a mai fost un atribut exclusiv al voinţei divine, deoarece depindea de voinţa sultanului.

Schimbările în structurile instituţiilor româneşti se fac şi mai acut simţite odată cu înlăturarea domniilor pământene şi instalarea regimului fanariot în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716). Domnitorii,în mare parte, erau numiţi direct de către Poartă, dintre grecii din Fanar, fără asentimentul ţării. Durata domniei era foarte scurtă, iar pentru confirmarea sau prelungirea ei se plăteau sume importante de bani. În ciuda acestor aspecte negative, secolul al XVIII-lea aduce implicarea domniei într-o serie de reforme care au ca obiectiv modernizarea societăţii. Chiar dacă sunt uneltele Porţii, domnii din secolul al XVIII-lea iau măsuri pentru eficientizarea aparatului administrativ, încearcă să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre ele, să limiteze abuzurile din administraţie, desfiinţează şerbia (Constantin Mavrocordat – 1746- Ţara Românească şi 1749 – Moldova). Sunt elaborate şi primele coduri de legi: a lui Alexandru Calimachi şi Legiuirea lui Caragea . Din această perspectivă domnii fanarioţi pot fi asemuiţi cu despoţii luminaţi din vestul Europei, chiar dacă reformele lor nu au dus întotdeauna la rezultatul scontat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

three × five =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.