Varianta 76 [2008] Istorie (Rezolvat)

Microsoft Word - D_E_F_ist_sI_076.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sII_076.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sIII_076.doc

Rezolvare subiectul 1:

1. secolul al XVI-lea
2. Călugăreni
3. Mihai Viteazul şi Sinan-paşa
4. A – Cauza: „atunci (…) [Mihai Viteazul] (…)pătrunzând el însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor”

Efect: „străpunge pe un stegar al armatei, taie cu sabia o altă căpetenie”

SAU

Cauza: „făcându-se aşa mare învălmăşeală”

Efect: „încât până seara au fost redobândite cele 11 tunuri [pierdute anterior în luptă]”

5. B – Cauza: „de dimineaţă şi până seara s-a dat o luptă crâncenă”

Efect: „[Căpetenii otomane] şi-au găsit moartea de martiri”

SAU

Cauza: „însuşi serdarul Sinan-paşa, împotmolindu-se într-o mlaştină”

Efect: „a căzut de pe calul său”

6. Acţiuni diplomatice din Evul Mediu: Istoria Ţărilor Române între sec. al XIV-lea şi al XVI-lea se desfăşoară într-un context internaţional complicat. Acesta este marcat de expansiunea Imperiului Otoman şi de tendinţele regatelor creştine – Polonia şi Ungaria de a-şi subordona Ţările Române şi de a-şi extinde controlul la Dunărea de Jos şi în Peninsula Balcanică. Obiectivul fundamental al politicii externe dusă de domnii români îl reprezintă lupta pentru menţinerea independenţei şi a autonomiei politice, apărarea teritoriului ţării şi a hotarelor sale. Pe această linie se înscriu eforturile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) de a realiza un echilibru profitabil între tendinţele hegemonice ale Ungariei şi Imperiului Otoman. Pentru a contracara pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei şi împărat al Germaniei) asupra Ţării Româneşti, Mircea încheie, curând după urcarea pe tron o alianţă cu Vladislav Jagiello regele Poloniei, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Moldovei – cu care de asemenea Mircea are relaţii foarte bune. Devenind vasal al Poloniei (probabil în 1389 sau 1390), Mircea se pune sub protecţia formală a acestui rege,aflat în rivalitate cu Sigismund de Luxemburg, rege în Ungaria, la acea vreme.

După 1390 pericolului otoman se accentuează iar prezenţa la Dunăre a noii puteri îi apropie pe Sigismund -regele Ungariei şi Mircea -domnul Ţării Româneşti care ieşise victorios în faţa lui Baiazid I la Rovine (oct. 1394 sau mai 1395) dar nu deţinea controlul total asupra ţării sale din cauza lui Vlad Uzurpatorul -protejatul sultanului. Tratatul dintre Mircea şi Sigismund se încheie în martie 1395 la Braşov şi cuprindea condiţiile în care cei doi aliaţi îşi ofereau sprijin în lupta antiotomană. Sprijinul acordat de Mircea în confruntările anterioare cu Poarta şi participarea sa la Cruciada de la Nicopole (1396) unde armata de cavaleri din Europa Occidentală suferă un dezastru în faţa armatei otomane, dovedesc trăinicia acestei alianţe.

7. Sugestie I: domnul şi biserica

Principala instituţie atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara Românească a fost domnia, domnul fiind stăpânul ţării dar şi voievod (conducătorul armatei). În calitatea sa de conducător al întregii administraţii a statului, domnul îi numea pe marii dregători. Titlul de voievod arată că domnul era conducătorul suprem al armatei; el percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii prin tributul impus de puterile străine. Domnul decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării; declara război şi încheia pace, încheia tratate cu statele vecine. În plan judecătoresc era singurul care aplica pedeapsa cu moartea, fiind judecătorul suprem al ţării. La nivelele inferioare, justiţia era împărţită de boieri şi sfatul boieresc care îl ajutau pe domn în conducerea ţării. Principal sprijin al Domniei, Biserica dirija întreaga viaţă spirituală. Curând după întemeierea statului au fost organizate mitropoliile (1359 la Argeş pentru Ţara Românească; 1368-1387 şa Suceava pentru Moldova). Prin înfiinţarea acestor structuri, statele medievale româneşti erau recunoscute de Patriarhia de Constantinopol şi implicit de Imperiul Bizantin şi statele creştine din zonă. Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, întâiul sfetnic al domnului, membru de drept al sfatului domnesc, conducător al unor solii politice şi locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El participa la alegerea domnitorului, iar prin încoronarea şi ungerea cu mir îi conferea o autoritate sacră.

De-a lungul timpului, Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, manifestate prin înălţarea de lăcaşuri, înzestrarea cu moşii, cărţi şi obiecte de cult. Cele două instituţii s-au sprijinit reciproc în opera de consolidare şi afirmare a statelor româneşti medievale, ca exponente originale ale civilizaţiei Europene.

Sugestie II: domnia şi sfatul domnesc

Principala instituţie atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara Românească a fost domnia, domnul fiind stăpânul ţării dar şi voievod (conducătorul armatei). În calitatea sa de conducător al întregii administraţii a statului, domnul îi numea pe marii dregători. Titlul de voievod arată că domnul era conducătorul suprem al armatei; el percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii prin tributul impus de puterile străine. Domnul decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării; declara război şi încheia pace, încheia tratate cu statele vecine. În plan judecătoresc era singurul care aplica pedeapsa cu moartea, fiind judecătorul suprem al ţării. La nivelele inferioare, justiţia era împărţită de boieri şi sfatul boieresc care îl ajutau pe domn în conducerea ţării. Sfatul domnesc era format din dregători: vornicul (şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei domneşti), vistiernicul (şeful visteriei ţării), spătarul (purtătorul spadei domneşti). Dregătorii importante erau cea de Ban al Olteniei în Ţara Românească şi Portar al Sucevei în Moldova. Atribuţiile sfatului domnesc erau variate, asista pe domn la scaunul de judecată, participa la încheierea tratatelor de alianţă cu puterile vecine. Principalele acte ale domniei îşi pierdeau puterea dacă lipsea consimţământul marilor boieri din stat.

Leave a Reply