Varianta 79 [2008] Istorie (Rezolvat)

Microsoft Word - D_E_F_ist_sI_079.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sII_079.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sIII_079.doc

Rezolvare subiectul 1:

1. secolul al XIV-lea
2. Nicopole
3. Sigismund de Luxemburg
4. Baiazid
5. B – Cauza: „Mircea, strângând cu grijă oastea ţării (…) se ţinea şi el cu armata pe urma lui Baiazid”

Efect: „se lupta, într-una cu el în chip strălucit (…) şi nu înceta să-i facă stricăciune”

SAU

Cauza: „Mircea, strângând cu grijă oastea ţării (…) se ţinea şi el cu armata pe urma lui Baiazid (…) se lupta, într-una cu el în chip strălucit (…) şi nu înceta să-i facă stricăciune”

Efect: „de aceea, slujitorul [sultanului] a dat cu părerea să-şi aşeze oastea în tabără (…) Baiazid s-a adăpostit acolo în tabără; a doua zi, însă a trecut armata peste Istru”

6. A – Cauza: „turcii îi împresuraseră pe creştini”

Efect: „toţi se aşternură pe fugă, (…) mulţi alţi cavaleri şi domni şi ostaşi au căzut în prinsoare”

7. Ţările Române, între secolele al XV-lea – al XVI-lea au dus o politică activă în sud – estul Europei cu mijloacele diplomaţiei – când puteau evita lupta dar şi cu rezistenţa armată când inamicul era pe măsură. Obiectivele lor în Evul Mediu au fost să-şi apere independenţa, să-şi păstreze teritoriul şi să promoveze prosperitatea domnului şi locuitorilor acestui spaţiu. Prin implicarea lor în lupta antiotomană Ţările Române s-au implicat în politica de cruciadă târzie iniţiată de creştinătate.

Un episod valoros din succesiunea alianţelor antiotomane este cel din 1459 când Papa – Pius al II-lea a încercat să relanseze ideea de cruciadă împotriva turcilor adresându-se regelui Ungariei – Matei Corvin şi altor prinţi din Europa. În acest context a acţionat Vlad Ţepeş, aliat cu Matei Corvin probabil din 1460. Domnul muntean, sprijinindu-se pe promisiunile regelui Ungariei, organizează campania surpriză din iarna 1461-1462 în sudul Dunării. Surprins de sfidarea lui Ţepeş, Mahomed al II-lea a pregătit un răspuns pe măsură: cu o armată de circa 60 000 de luptători şi cu o trupă navală transportată de 25 de trireme şi 150 de alte vase, sultanul s-a îndreptat spre Dunăre cu scopul de a lua Chilia şi de a-l scoate din tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş. Efectivele domnului valah nu depăşeau 30 000 de oşteni ,astfel că nu a reuşit să oprească trecerea peste fluviu a armatei otomane şi a trebuit să organizeze un atac surpriză în interiorul ţării. ‚‚A trimis sus la munte toate femeile şi copii’’, a pustiit totul în calea invadatorilor silindu-i să sufere de foame şi sete. Sub arşiţa zilelor de vară, soldaţii lui Vlad hărţuiau permanent inamicul. În noaptea de 16 pe 17 iunie 1462 Vlad declanşează celebrul atac de noapte asupra taberei otomane de lângă Târgovişte, al cărui scop era să suprime pe Mahomed al II-lea şi să-i înfricoşeze oastea. Fără a-şi atinge obiectivul, domnul a produs însă grele pierderi taberei turceşti. Sub efectul acestei lovituri surpriză, trupele s-au retras precipitat în dezordine.

Un alt tratat antiotoman, în Epoca Medievală, este încheiat între Mihai Viteazul (1593-1601) şi Rudolf al II-lea, împăratul imperiului Romano-German, tratat parafat la mănăstirea Dealu, la 30 mai/ 9 iunie 1598. Prin tratat, Mihai Viteazul se eliberează de obligaţiile asumate la Alba Iulia de către delegaţia munteană din 1595, fiind recunoscut ca domn, iar fiul său, Nicolae, ca moştenitor al tronului. Obligaţiile militare asumate sunt condiţionate de primirea unor stipendii din partea Imperiului Habsburgic, necesare echipării unei armate de 5000 de ostaşi.

Deşi au ajuns să plătească tribut Porţii Ţările Române nu au fost cucerite de otomani, şi au păstrat autonomia chiar şi în secolele următoare când dominaţia otomană s-a înăsprit. De câte ori au găsit oportunitatea domnii români s-au aliat cu marile puteri vecine pentru a contracara expansiunea şi dominaţia otomană.

8. Soluţie I: În cursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, istoria Ţărilor Române s-a derulat într-un context extern dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe deoparte, şi Imperiul Habsburgic, Polonia şi mai târziu Rusia, pe de altă parte. Domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile şi înclinând tot mai mult să promoveze acţiuni diplomatice orientate către una sau alta din părţile aflate în conflict. În plan intern ordinea feudală românească este alterată de sistemul de cumpărare al domniei ,prezent încă din secolul al XVI-lea; greci, albanezi ş a oameni cu spirit întreprinzător,încep să se aşeze în Ţările Române şi primesc poziţii importante în stat. La începutul secolului al XVII-lea se sting dinastiile domnitoare, cea a Basarabilor – Ţara Românească şi cea a Muşatinilor – în Moldova, fapt ce lasă loc competiţiei între boierime pământeană şi noii veniţi. Pentru început victorioasă iese boierimea pământeană, care reuşeşte să stăvilească accesul străinilor şi să-şi impună pe tron lideri proprii- este situaţia lui Matei Basarab în Ţara Românească şi a lui Vasile Lupu în Moldova. Ctitor a mai multor monumente de arhitectură, printre care şi splendida biserică Trei Ierarhi din Iaşi, Vasile Lupu (1634-1653) a introdus tiparul în Moldova aducându-l de la Kiev şi a întemeiat Academia Vasiliană (şcoala mare domnească de la Trei Ierarhi). Domnia sa a fost o epocă de prosperitate, de bună organizare a instituţiilor şi de strălucire culturală. Bisericile şi mănăstirile ridicate în Moldova, ca şi fastul Curţii Domneşti de la Iaşi stau mărturie în acest sens. Chiar dacă nu mai putem vorbi despre o politică externă de amploare ca în secolele precedente, în plan intern în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea domnia şi-a păstrat toate atribuţiile tradiţionale: ‚‚dreptul de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierime, de a pune dări, ba chiar de a face episcopi’’ (sursă – Dimitrie Cantemir- Descrierea Moldovei). În Ţara Românească situaţia a fost aproape identică

Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii, în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, moment culminant al presiunii otomane – domniile fanariote.

Soluţie II: Instituţia centrală în statele medievale romaneşti, domnia, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe transformări, influenţate în general de raporturile avute de Ţările Române cu Imperiul Otoman. Astfel, după instaurarea dominaţiei otomane, sultanul se amestecă tot mai mult în treburile interne ale Ţărilor Române încălcând astfel obiceiul de alegere a domnului de către ţară. Treptat, domnia nu a mai fost un atribut exclusiv al voinţei divine, deoarece depindea de voinţa sultanului.

Schimbările în structurile instituţiilor româneşti se fac şi mai acut simţite odată cu înlăturarea domniilor pământene şi instalarea regimului fanariot în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716). Domnitorii,în mare parte, erau numiţi direct de către Poartă, dintre grecii din Fanar, fără asentimentul ţării. Durata domniei era foarte scurtă, iar pentru confirmarea sau prelungirea ei se plăteau sume importante de bani. În ciuda acestor aspecte negative, secolul al XVIII-lea aduce implicarea domniei într-o serie de reforme care au ca obiectiv modernizarea societăţii. Chiar dacă sunt uneltele Porţii, domnii din secolul al XVIII-lea iau măsuri pentru eficientizarea aparatului administrativ, încearcă să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre ele, să limiteze abuzurile din administraţie, desfiinţează şerbia (Constantin Mavrocordat – 1746- Ţara Românească şi 1749 – Moldova). Sunt elaborate şi primele coduri de legi: a lui Alexandru Calimachi şi Legiuirea lui Caragea . Din această perspectivă domnii fanarioţi pot fi asemuiţi cu despoţii luminaţi din vestul Europei, chiar dacă reformele lor nu au dus întotdeauna la rezultatul scontat.

Leave a Reply