Varianta 8 [2008] Istorie (Rezolvat)

Microsoft Word - D_E_F_ist_sI_008.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sII_008.doc

Microsoft Word - D_E_F_ist_sIII_008.doc

Rezolvare subiectul 1:
1. Secolul al XIV-lea
2. Transilvania
3. sursa A – tributul

sursa B – provizii şi surse de bani

4. rolul diplomaţiei este de a preîntâmpina un conflict militar: Basarab a trimis o solie la Carol Robert de Anjou pentru a preîntâmpina o invazie a armatei maghiare în Ţara Românească oferindu-i o despăgubire financiară considerabilă, angajându-se totodată să-i returneze Severinul şi să plătesacă ca un vasal conştiincios tributul.

Explicaţia din text: ‚‚fiind că voi, rege şi stăpân al meu v-aţi străduit în strângerea oştirii, eu voi răsplătii osteneala voastră’’

5. Rolul diplomaţiei este să adune aliaţi în lupta antiotomană. Sigismund Bathory foloseşte numeroase dovezi pentru a-l convinge pe Mihai să i se alăture.

Explicaţia din text: ‚‚prin multe şi serioase dovezi [Sigismund Bathorz] răsturnă toate îndoielile (…) i s-a adus aminte că (…) dacă vor să rămână în pace (…) trebuie sa-i întreţină [pe turci] cu multe provizii (…) cu mari sume de bani.’’

6.

Sugestii I: La sfârşitul secolului al XIV-lea Imperiul Otoman forţa deja linia Dunării în expansiunea sa spre centrul Europei. Mircea cel Bătrân (1386- 1418), domnul Ţării Româneşti, în faţa acestei primejdii a adoptat o politică activă de apărare a ţării aliindu-se cu vecinii. Astfel că în 1389 oferă ajutor cneazului Lazăr în bătălia de la Câmpia Mierlii. În anii următori se confruntă cu turcii şi la nord de Dunăre. Cea mai răsunătoare victorie a sa este cea de la Rovine. Deşi nu se cunosc nici data exactă (probabil oct. 1394 sau mai 1395) şi nici locul unde s-a desfăşurat (rovină – loc mlăştinos) , această bătălie reprezintă prima mare confruntare româno-otoman din istorie. Întrucât nu avea suficiente forţe pentru o înfruntare directă, Mircea – după ce a pus la adăpost populaţia – s-a retras în păduri, hărţuindu-i pe turci. Tactica aceasta a fost apoi folosită de mai mulţi domnitori în lupta cu oştile otomane. Bătălia s-a dat în cele din urmă într-o zonă mlăştinoasă unde forţele turceşti nu se puteau desfăşura. Lupta a fost crâncenă, cronicile vremii scriu despre mulţimea lăncilor şi a săgeţilor care au întunecat văzduhul. Consecinţele victoriei au fost: îndepărtarea pericolului otoman şi organizarea primei mari coaliţii continentale otomane la care a participat şi domnitorul român –cruciada de la Nicopole- . În prealabil Mircea a încheiat cu Sigismund de Luxemburg – regele Ungariei – un tratat de alianţă la Braşov (7 martie 1395). Scopul alianţei ca şi scopul cruciadei de la Nicopole era alungarea otomanilor de la Dunăre şi chiar din Europa. Încă din primăvara anului 1396 au sosit la Buda cavaleri francezi şi burgunzi, apoi germani, italieni si englezi. Acestora li s-au alăturat oştile maghiare, un corp ardelean condus de voievodul Ştibor şi oastea Ţării Româneşti sub conducerea lui Mircea. În vara anului 1396 aliaţii au cucerit Vidinul şi Rahova ajungând la Nicopole. Deşi Mircea, care cunoştea tactica de luptă a otomanilor, a cerut să atace cel dintâi, a fost refuzat de ducele Burgundiei. În aceste condiţii atacul a fost pornit de cavaleria occidentală, care s-a îndepărtat de liniile creştine şi a fost înconjurată de oastea otomană. Rezultatul cruciadei a fost un fiasco; el consfinţea prezenţa otomanilor în Bulgaria şi pe linia Dunării. În interiorul ţării prezenţa turcilor a avut un efect paradoxal pentru că i-a întărit poziţia lui Mircea; pericolul otoman i-a readus pe boieri în jurul domnului după o scurtă perioadă de anarhie favorabilă lui Vlad Uzurpatorul preferatul sultanului.

Sugestii II: După dispariţia lui Iancu de Hunedoara, Participarea românilor la frontul antiotoman continuă prin Vlad Ţepeş – voievod al Ţării Româneşti (1448; 1456-1462, 1476). Aliat cu Regele Ungariei – Matei Corvin, Vlad organizează campania surpriză din iarna 1461-1462 în sudul Dunării. Surprins de sfidarea lui Ţepeş, Mahomed al II-lea a pregătit un răspuns pe măsură: cu o armată de circa 60 000 de luptători şi cu o trupă navală transportată de 25 de trireme şi 150 de alte vase, sultanul s-a îndreptat spre Dunăre cu scopul de a lua Chilia şi de a-l scoate din tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş. Efectivele domnului valah nu depăşeau 30 000 de oşteni ,astfel că nu a reuşit să oprească trecerea peste fluviu a armatei otomane şi a trebuit să organizeze un atac surpriză în interiorul ţării. ‚‚A trimis sus la munte toate femeile şi copii’’, a pustiit totul în calea invadatorilor silindu-i să sufere de foame şi sete. Sub arşiţa zilelor de vară, soldaţii lui Vlad hărţuiau permanent inamicul. În noaptea de 16 pe 17 iunie 1462 Vlad declanşează celebrul atac de noapte asupra taberei otomane de lângă Târgovişte, al cărui scop era să suprime pe Mehmed al II-lea şi să-i înfricoşeze oastea. Fără a-şi atinge obiectivul, domnul a produs însă grele pierderi taberei turceşti. Sub efectul acestei lovituri surpriză, trupele s-au retras precipitat în dezordine. În anii următori ştafeta luptei antiotomane este preluată de Moldova prin Ştefan cel Mare. Între 1470 şi 1472 Ştefan organizează expediţii în Ţara Românească împotriva lui Radu cel Frumos (succesorul lui Vlad Ţepeş) cu gândul de a aşeza pe tronul acestei ţări un domn credincios, loial luptei antiotomană. Sultanul a trimis împotriva lui Ştefan, în toamna lui 1474, o armată puternică de circa 120 000 de oameni, comandaţi de Soliman Paşa.După o scurtă şedere în Ţara Românească, unde Basarab Ţepeluş oferă ca ajutor pe cei 17 000 de oşteni ai săi, Soliman trece în Moldova. Cu toate că avea numai 40 000 de ostaşi, 5 000 de secui, 1 800 de ardeleni şi 2 000 polonezi, Ştefan a obţinut o strălucită victorie în ziua de 10 ianuarie 1475 în apropierea oraşului Vaslui, la confluenţa Racovei cu Râul Bârlad (lângă Podul Înalt). În următoarele 3 zile ostaşii moldoveni au urmărit şi distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni şi poloni ci chiar şi de cei turci. Unul dintre ei spunea că ‚‚niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare’’

7. Constituirea statelor Medievale în spaţiul românesc – Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea – reprezintă un moment esenţial în evoluţia politică a teritoriului de la nord de Dunăre. La baza statului stau ţările, obştile săteşti, câmpurile sau codrii. Acestea se reunesc între secolele IX- XIII in cadrul unor formaţiuni prestatale – jupanate, cnezate şi voievodate. Asemenea formaţiuni sunt pomenite la începutul Evului Mediu în Cronica lui Nestor şi Povestea vremurilor de demult la răsărit de Carpaţi, iar despre populaţia din aceste zone aflam ca se opunea în secolul al XIII-lea deopotrivă ruşilor din Halici, dar şi incursiunilor tătaro-mongole.

La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai românilor din Maramureş. Cu prilejul unor expediţii împotriva tătarilor (1345-1354), iniţiate de regele maghiar Ludovic de Anjou la est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşeză în teritoriul determinat de râul Moldova. El organizează acolo o marcă de apărare supusă coroanei ungureşti. Urmaşii lui Dragoş menţin raporturile de dependenţă faţă de Ungaria, ceea ce duce în 1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt voievod din Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece munţii la răsărit şi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Astfel se naşte un nou stat românesc independent, şi anume Moldova. Noul său statut politico-juridic este recunoscut între 1364-1365 de către Regatul Ungariei.

Rezolvare subiectul 2:
1. secolul al XIX-lea
2. A – Alexandru I

B – Alexandru al II-lea

3. guvernul
4. Cenzura a fost intensificată la sfârşitul domniei ambilor ţari (Alexandru I după 1817, Alexandru al II-lea după 1875)
5. A – Cauza: „[După 1817] literatura şi teatrul au avut parte de o supraveghere tot mai vigilentă, ca nu cumva să exercite o influenţă corupătoare”

Efect: „În 1819 (…) s-au scos din rafturile bibliotecii sute de cărţi [considerate] suspecte, inclusiv, cele ale lui Newton şi Copernic”

6. B – „se scutesc de cenzura preliminară(…) pretutindeni 1.Toate documentele guvernului, 3. Toate publicaţiile în limbi clasice şi traducerile lor”

7. a)Iluminismul a fost un curent filozofic, literar, ştiinţific care s-a manifestat în sec al XVIII-lea şi care considera că raţiunea este singura capabilă să lumineze calea către realizarea fericirii umane. Pe plan religios se pleca de la premisa că principala îndatorire a omului este cea de a fi fericit. Iluminiştii admiteau existenţa unui Dumnezeu creator al Universului, dar se nega intervenţia sa în istoria umanităţii. Pe plan politic filozofii iluminişti acceptau două forme de guvernare a statului: monarhia (Montesquieu, Voltaire) şi republica (J.J. Rousseau). Pe plan economic, gânditorii sec al XVIII-lea considerau că munca este singura sursă a bogăţiei şi a progresului. Reprezentanţii iluminismului au fost: Descartes, Montesquieu, J.J. Rousseau, Diderot, David Hume, Daniel Defoe, Voltaire.

b) Romantismul a apărut în sec al XIX-lea ca o reacţie împotriva atotputerniciei culturii clasice şi a raţiunii. Este caracterizat prin exteriorizarea sentimentelor şi abordează tema naturii, a ruinelor, a singurătăţii. O sursă de inspiraţie fecundă pentru romantici este trecutul care este reflectat în creaţiile romanticilor cu o aură, nejustificată de altfel, de eroism. Se afirma literaturile şi istoriile naţionale. În locul modelului antic preferat de cultura clasică romanticii propun modelul Evului Mediului şi al Renaşterii, reîntoarcerea la gotic şi la stilul trubadurilor. Romantismul a influenţat şi sfera politică. În Franţa romantismul a devenit liberal înainte de 1830 când a fost înlăturată monarhia absolutistă. La 1848 Romantismul a mobilizat revoluţionarii francezi, italieni, germani sau polonezi care s-au angajat total într-un program amplu de modernizare a societăţii

8. Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat, fiind adoptate măsuri politice pentru susţinerea ei. Trăsături fundamentale ale epocii au fost: perfecţionarea învăţământului şi reducerea analfabetismului.

Şcolii i-a revenit un rol fundamental în eradicarea stării de înapoiere economică şi socială. Modernizarea ei s-a făcut în mai multe etape. La începutul secolului al XIX-lea, Gheorghe Lazăr- în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi- în Moldova făceau primii paşi. Regulamentele organice au introdus apoi în principate învăţământul public. O altă etapă importantă este marcată de Legea Instrucţiunii Publice adoptată în timpul lui Al. I. Cuza (1864). Ea a permis accesul tuturor categoriilor sociale la educaţie, introducând gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar. De numele lui Al. Ioan Cuza este legat şi învăţământul superior prin înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860) şi a celei din Bucureşti (1864). Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas important în 1893, când a fost adoptat proiectul de lege propus de Tache Ionescu. Prin el se reorganiza învăţământul primar căruia i se dădea un caracter practic. Câţiva ani mai târziu Petru Poni a înfiinţat primele grădiniţe în mediul rural.

Cel mai important rol în modernizarea învăţământului românesc şi l-a asumat la sfârşitul secolului al XIX-lea matematicianul Spiru Haret. Ocupând funcţia de Ministru al Instrucţiunii Publice în mai multe rânduri, „omul şcoalelor” a reorganizat pe baze moderne învăţământul de toate gradele şi a iniţiat un amplu program de construire a şcolilor în mediul rural, a organizat programe speciale de pregătire a învăţătorilor, punând bazele unui amplu program de culturalizare şi alfabetizare a satelor. Deşi analfabetismul a continuat să fie o problemă pentru România, la sfârşitul secolului al XIX-lea populaţia şcolară era în sensibilă creştere,anunţând efervescenţa culturală românească din perioada interbelică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 × 2 =

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.