Analizatorii sunt sisteme morfofuncţionale complexe cu rolul de a stabili legături între organism şi mediul înconjurător. Recepţionează, transmit şi prelucrează stimulii din mediu şi îi transformă în senzaţii.

Fiecare analizator are trei segmente: periferic, intermediar (calea de conducere) şi central.
Segmentul periferic (receptor). Organ specializat pentru a recepţiona un stimul specific. Prin stimularea receptorului apare un potenţial de receptor care se transformă şi se transmite ca potenţial de acţiune.
Clasificarea receptorilor:
• După localizarea lor:
• Exteroceptorii se găsesc în piele, recepţionează stimulii din mediul exterior;
• Interoceptorii se găsesc în pereţii organelor interne;
• Proprioceptorii se găsesc în aparatul locomotor (pe suprafaţa periostului, tendoanelor, articulaţiilor, fasciilor musculare), pot fi consideraţi şi interoceptori.

• După natura stimulului:
• Mecanoreceptorii sunt stimulaţi de atingere, presiune, lovire, dilatarea organelor, vibraţii;
• Termoreceptorii receptează căldura, variaţiile temperaturii;
• Algoreceptorii sunt activaţi de stimul foarte intens de orice natură;
• Chemoreceptorii sunt stimulaţi de variaţia concentraţiei substanţelor chimice;
• Fotoreceptori, care transformă energia electromagnetică a luminii în impulsuri electrice.
• După distanţa de la sursa stimulului:
• Receptori contact, activaţi numai prin contact direct cu sursa stimulului (tactil, gustativ).
• Telereceptorii nu intră în contact nemijlocit cu sursa stimulului (auz, miros, vedere).
Segmentul intermediar. Căile prin care potenţialul de acţiune format în receptor este transmis la centrele nervoase superioare, sub formă de impulsuri nervoase.
Segmentul central. Acele arii senzitive din cortex unde informaţia transmisă prin segmentul intermediar este transformată în senzaţie specifică.
Analizatorul
Vederea serveşte nu numai pentru deosebirea obiectelor după formă* culoare, luminozitate, ci şi la orientarea în spaţiu, păstrarea echilibrului şi menţinerea tonusului cortical (stării de veghe).
Globul ocular este format din mai multe învelişuri, un dispozitiv optic şi sistemul fotoreceptorilor.
• Tunica exterioară:
• Sclera este un înveliş protector format din fibre de colagen de culoare sidefie, al cărui pol anterior este
• Corneea transparentă, care este formată din fibre amielinice fără vase de sânge;
• Tunica din mijloc are 3 componente:
• Coroida, o peliculă bogată în pigmenţi şi vase de sânge, cu rol nutritiv;
• Corp ciliar constând din muşchi ciliar şi procese ciliare; muşchii ciliari sunt muşchi netezi de formă circulară şi radială; procesele ciliare conţin 70-80 de glomerule vasculare, produc umoarea apoasă şi corpul vitros;
• Iris, o diafragmă rotundă formată din muşchi circulari şi radiali, având o deschizătură centrală, pupila, a cărei diametru variabil reglează cantitatea de lumină care ajunge la retină.

• Tunica interioară: retina conţine celulele fotoreceptoare. Tipurile de celule din retină: celule pigmentoase, celule receptoare (con şi bastonaş), neuroni bipolari, neuroni multipolari, neuroni asociativi (celule orizontale şi amacrine), celule de susţinere.
Retina are două suprafeţe: suprafaţa exterioară care este în contact cu coroida, şi suprafaţa interioară în contact cu corpul sticlos. Două zone specifice: punctul orb (lipsit de celule receptoare), locul ieşirii nervului optic din retină; macula se află la polul posterior al axului optic al globului ocular. Adâncitura din centrul maculei galbene se numeşte foseta centrală, locul celei mai perfecte vederi clare, aici se găsesc cu preponderenţă celule receptoare con.
Sistemul optic al ochiului este compus din mai multe medii refringente: corneea, umoarea apoasă (lichid transparent asemănător cu lichidul cefalorahidian, determină presiunea internă a ochiului, umple camera anterioară – între cornee şi iris – şi posterioară – între iris şi cristalin, cristalinul (lentilă biconvexă, flexibilă, amplasată în spatele irisului, în tunică numită cristaloid, legat prin fibre de corpii ciliari, are rolul de a focaliza razele luminoase care intră prin pupilă), corpul vitros amplasat între cristaloid şi retină, o substanţă omogenă transparentă.
Sistemul fotoreceptor este reprezentat de retină.

Segmentele analizatorului vizual.
Segmentul periferic (receptor) format din celule fotosensibile cu caracteristici funcţionale diferite.
• Conuri, în număr de 5-7 milioane, cunoaştem 3 tipuri, sensibile la lumina albastră, roşie respectiv verde. Conurile funcţionează în condiţii de intensitate mare a luminii. Nu recepţionează lumina slabă. Conurile şi tractele nervoase aferente asigură vederea colorată, conţin unul din cei trei pigmenţi întâlniţi în ochi. Pigmentul, fotopsina (compusă din cis retinal şi diferite tipuri de opsină) se găseşte în membrana celulară. Diferenţa dintre pigmenţi este dată de structura primară a proteinelor ataşate. Datorită acestei diferenţe valoarea maximă a capacităţii de absorbţie a celulelor este diferită: în cazul celulelor sensibile la lumina albastră la 420 nanometri, a celor sensibile la lumina verde la 531 nm, în cazul celulelor sensibile la roşu la 558.
• Bastonaşe, numărul lor este de 125-137 milioane. Funcţionează în condiţii de lumină slabă. Asigură vederea scotopică (în întuneric). Sunt acromatice, adică nu disting culorile. Conţin rodopsină, care constă din cis retinal şi un tip de opsină, Lungimea de undă pentru absorbţia maximă a rodopsinei este 500 nm.
Segmentul intermediar – tractul optic. Se compune din trei neuroni:
• Protoneuron: neuronii bipolari ai retinei.
• Deutoneuron: neuronii multipolari ai retinei. Axonii acestora formează nervul optic care părăseşte globul ocular pe la papila optică (punctul orb). Se încrucişează numai partea nazală a fiecărui nerv optic, partea temporală nu. După încrcişare vorbim de fibre optice. Ambele fibre optice transmit informaţii vizuale din partea temporală a retinei de pe aceeaşi parte şi din partea nazală a retinei ochiului de pe partea opusă.
• Al treilea neuron se află în corpul geniculat lateral al metatalamusului, aici fac sinapsă cele două fibre optice.
Segmentul central se află în lobul occipital, în jurul şanţului calcarin.
Fiziologia analizatorului vizual • Senzaţia vizuală este rezultatul următoarelor procese: receptarea stimulului, transmiterea impulsului nervos, formarea senzaţiei vizuale.
Receptarea stimulului: se face la nivelul celulelor fotosensibile ale retinei, prin procese optice şi fotochimice. Pe retină se formează imaginea reală, micşorată şi răsturnată a obiectelor. Ochiul uman poate percepe luma în domeniul de unde între 400-700 nm. Atât Soarele cât şi majoritatea surselor de lumină artificială emit lumină de lungimi de undă diferite. Obiectele absorb unele lungimi de undă şi reflectă altele.
Lungimea de undă a luminii reflectate determină culoarea percepută de analizatorul vizual, însă analizatorul vizual compară lungimile de undă ale luminii reflectate de obiect şi a celei reflectate de obiectele din jur, adică face analiza în baza contrastului culorilor.
Ochiul emetropic este caraterizat prin coordonarea dintre refringenţa mediilor transparente şi lungimea axului ocular; dacă aceasta nu este cea corectă, vorbim de ochi ametropic care prezintă defecte optice.
Miopia – globul ocular este prea lung sau curbura cristalinului mai accentuată decât cea optimă, razele se focalizează înainte retinei. Nu se văd cu claritate obiectele situate la distanţă. Acest defect al vederii poate fi corectat printr-o lentilă biconcavă, ori prin apropierea obiectului de ochi.
Hipermetropia – globul ocular este prea scurt sau curbura cristalinului este prea mică, astfel razele paralele se focalizează în spatele retinei, imaginea formată este deasemenea neclară. Acest defect se corectează prin îndepărtarea obiectului privit sau printr-o lentilă biconvexă.
Reflexul pupilar fotomotor: prin variaţia diametrului pupilei se reglează pa cale reflexă cantitatea de lumină care ajunge pe retină.
în lumină puternică, muşchii circulari cu inervare parasimpatică se contractă, pupila se micşorează – reflexul de mioză (pupiloconstricţie).
în lumină slabă se contractă muşchii radiali din iris cu inervare simpatică, pupila se dilată – reflexul de midriază (pupilodilataţie).
Acomodarea este procesul automat de adaptare a ochiului care permite ca imaginea obiectelor mai a apropiate de 6 metri să fie proiectată clar pe retină. Acomodarea se realizează prin mărirea capacităţii de refracţie a cristalinului.
Punctul remotum – (6 m) distanţa cea mai mare la care începe acomodarea ochiului pentru a vedea clar obiectele mai apropiate. Cristalinul este cel mai aplatizat.
Punctul proxim – (25 cm) este distanţa la care capacitatea de acomodare ajunge la limită, obiectele mai apropiate de acest punct nu au imagine clară. Curbura cristalinului ajunge la limita maximă.

Odată cu modificarea curburii cristalinului sunt necesare şi alte modificări dinamice pentru a realiza imaginea clară a obiectelor: modificarea geometriei globului ocular prin contracţia muşchilor extrinseci, astfel ca imaginea obiectului să fie proiectată pe macula galbenă; micşorarea pupilei ceea ce favorizează razele de lumină care cad paralel pe retină; ligamentele cristalinului se relaxează, prin aceasta curbura cristalinului creşte datorită elasticităţii acestuia, mai pronunţat pe faţa anterioară.
Adaptarea celulelor fotoreceptoare se realizează prin descompunerea pigmenţilor fotosensibili din celule şi regenerarea lor la întuneric.
La ambele tipuri de vedere – monocromatică şi cromatică – participă acelaşi pigment format din vitamina A, retinenul. Retinenul se leagă de diferitele tipuri de proteine din celulele receptoare. Fotonii ajunşi pe suprafaţa celulei con sau bastonaş provoacă ruperea legăturilor chimice dintre retinen şi proteina asociată, prin urmare se modifică permeabilitatea pentru ioni a membranei celulare ia naştere depolarizarea şi potenţialul de acţiune. Acesta se transmite sub formă de impuls nervos la următoarele straturi nervoase şi în final la creier unde ia naştere senzaţia vizuală cromatică.
Adaptarea depinde de cantitatea de pigmenţi fotosensibili şi de durata expunerii la lumină sau întuneric. Când trecem din întuneric într-un loc cu iluminare intensă, adaptarea la lumină durează 5 minute. Dacă trecem din lumină în întuneric, adaptarea la întuneric necesită 30-40 de minute. Absenţa vitaminei A reduce capacitatea de acomodare la întuneric, provoacă hemeralopia (orbul găinilor).
Mecanismul vederii cromatice: Conform teoriei T. Young – H. von Helmholtz, vederea cromatică se bazează pe perceperea celor trei culori de bază. Raportul diferit al celor trei culori (albastru, verde, roşu) are ca rezultat prceperea celorlalte culori. Această teorie tricromatică este valabilă azi doar la nivelul fotoreceptorilor din retină. La nivelul prelucrării în sistemul nervos central, acţionează mecanismul după E. Hering: Culoarea percepută pentru un anumit obiect se formează prin contrastul culorilor din jurul său. Stimularea simultană şi de aceeaşi intensitate a celor 3 tipuri de celule fotosensibile dă senzaţia de culoare albă, în lipsa stimulării luminoase se produce senzaţia de negru. Orbii nu văd negru, ei nu văd nimic. Defectele vederii cromatice: daltonismul (dicromasia) este cauzată de absenţa unuia dintre tipurile de celule con. Cel mai frecvent se întâlneşte absenţa cellelor con pentru receptarea luminii verzi şi roşii, deci persoana respectivă nu diferenţiază aceste culori. Mai rar se întâmplă să lipsească celulele care percep lumina albastră. Acest defect este de natură ereditară pa linie maternă şi este mai frecvent la bărbaţi.
Bolile mai frecvente ale ochiului: cataracta manifestată prin opacifierea parţială sau totală a cristalinului, duce la slăbirea sau pierderea vederii; glaucomul este provocat de creşterea presiunii umorii apoase, reducând vascularizarea ochiului, prin urmare se atrofiază nervul optic ceea ce duce la orbire; conjunctivita este o infecţie favorizată de influenţe externe (fum, praf, gaze nocive).

Analizatorul acustico-vestibular
Analizatorul auzului şi echilibrului este urechea. Urechea este formată din: urechea externă – pavilionul urechii şi conductul auditiv extern; urechea medie – între timpan în exterior şi fereastra ovală şi fereastra rotundă spre interior, comunică cu nasofaringele prin trompa lui Eustachio, conţine aer, între timpan şi fereastra ovală există lanţul din trei oscioare: ciocanul, nicovala, scăriţa; urechea internă – labirintul osos aflat în osul pietros, compus din vestibulul osos, canale semicirculare, melcul osos (cohleea), umplut cu perilimfă. Melcul osos este un canal de formă spiralată, răsucit de două ori şi jumătate în jurul unui ax central (columela). Din columelă o lamelă osoasă subţire, lama spirală, ajunge până aproape de vârful cavităţii, şi lasă liberă orificiul numit helicotrema. Lama spirală se continuă în membrana baziliară, astfel melcul osos se împarte în două rampe: rampa vestibulară superioară şi rampa timpanică inferioară, care comunică între ele prin helicotremă.
în interiorul labirintului osos se găseşte labirintul membranos, compus din formaţiuni membranoase corespunzătoare formaţiunlor osoase de mai sus: vestibulul membranos (utriculă şi saculă), canale semicirculare membranoase şi melcul membranos. Melcul membranos sau canalul cohlear – are secţiune triunghiulară, delimitată de membrana baziliară, peretele exterior al cohleei şi membrana vestibulară (Reissner). Acest sistem este umplut de endolimfă.
Segmentele analizatorului auditiv • Segmentul periferic: receptorul este organul Corti situat în canalul cohlear. Este format din: celule senzoriale (auditive) şi celule de susţinere. Celulele auditive au la polul apical cili. Celulele formează membrana reticularâ pe care o străbat cilii celulelor receptor. Membrana tectoria este o peliculă subţire elastică pe toată lungimea organului Corti, în care se înclavează vîrfurile cililor celulelor auditive.
Segmentul de conducere: tractul auditiv format din patru neuroni.
• Protoneuronul se află în ganglionul spiral Corti. Este un neuron bipolar, cu dendritele conectate cu baza celulelor receptoare, axonii formează ramura acustică a celui de-al optlea nerv cerebral.
• Deutoneuronul se află în nucleii cochleari din punte.
• Al treilea neuron se află în colicului inferior din mezencefal.
• Al patrulea neuron se găseşte în corpul geniculat medial din metatalamus. Segmentul central se află în girusul temporal superior.
Funcţionarea analizatorului acustic • Urechea umană percepe sunete cu frecvenţa între 16-20 000 Hz, cu intensitatea de 1-120 dB (decibeli).
Pavilionul urechi captează vibraţiile aerului (undele sonore) şi le dirijează la timpan, de unde vibraţiile se transmit mai departe prin intermediul oscioarelor din urechea medie până la fereastra ovală. Vebraţiile scăriţei care este în contact cu fereastra ovală sunt preluate de perilimfa din rampa vestibulară, de aici prin helicotremă de perilimfa din rampa timpanică şi mai departe pe membrana ferestrei rotunde. Vibraţiile perilimfei se transmit spre endolimfă, pentru că membrana vestibulară (Reissner) este foarte subţire.
în urma vibraţiilor perilmfei membrana bazilară se deformează pe porţiunea unde amplitudinea vibraţiilor transmise este cea mai mare, în locuri diferite în funcţie de frecvenţă. Odată cu deformarea membranei bazilare se îndoaie cilii celulelor auditive, declanşând o serie de potenţiale de acţiune. Acestea sunt transmise sub formă de impuls nervos prin calea auditivă la centrul auditiv, unde ia naştere senzaţia auditivă. La baza melcului membranos se percep sunetele înalte, la vârf cele joase. Dacă la ureche ajung sunete de aceeaşi frecvenţă şi intensitate pe timp îndelunget, apare fenomenul de acomodare, sensibilitatea acustică se reduce treptat.
Analizatorul vestibular
Segmentul periferic: Receptorii vestibulari se găsesc în labirintul membranos. Macula – aparatul otolitic – se află în utriculă şi saculă. în structura acestuia se găsesc celule senzoriale cu cili, încastraţi în masa gelatinoasă care acoperă macula. Conţine şi celule de susţinere. în masa gelatinoasă se găsesc cristale microscopice de carbonat de calciu (CaC03) denumite otoliţi. Crestele ampulare se găsesc în ampulele canalelor semicirculare. Se compun din celule receptoare cu cili şi celule de susţinere înglobate într-o masă gelatinoasă denumită cupula.
Segmentul intermediar: este format din trei neuroni:
• Protoneuronul se află în ganglionul Scarpa. Dendritele sale sunt conectate cu baza cellelor receptoare cu cili, axonii formează ramura vestibulară a celui de-al 8-lea nerv cerebral.
• Deutoneuronul se găseşte în nucleii vestibulari ai bulbului rahidian. Axonul trimite ramificaţi către arhicerebel, măduva spinării, nucleele nervilor cerebrali 3,4 Şi 6.
• Cel de-al treilea neuron se află în talamus.
Segmentul central: Se află în girusul temporal superior.
Fiziologia analizatorului vestibular • Stimulul pe care îl prelucrează analizatorul vestibular este acceleraţia capului sau întregului corp. Acceleraţia liniară este receptată de maculă. Celulele receptoare transmit impulsuri nervoase şi în stare de repaus, pentru că otoliţii exercită în orice poziţie presine asupra cililor. Cu ajutorul acestor impulsuri se realizează controlul poziţiei capului şi alte funcţii legate de poziţionarea corpului. în cazul accelerării liniare, otoliţii din cauza inerţiei se deplasează în sens invers, stimulând astfel cilii celulelor receptoare. Mişcările de rotaţie ale corpului în jurul axei verticale sunt receptate de canalele semicirculare orizontale şi laterale, cele în plan vertical (săritură, cădere) de canalele semicirculare verticale.
Îmbolnăvirea urechii este otita, care poate afecta oricare din părţile urechii. Poate fi provocată de apă infestată cu bacterii, fungii, obiecte murdare. Otita medie netratată se poate extinde şi asupra urechii interne.
Analizatorul cutanat
Analizatorul cutanat este analizator intern, prelucrează informaţii de la receptorii tactili, termici, dureroşi, de presiune şi vibratorii situaţi în piele. Pielea este formată din 3 straturi:
• Epiderm – ţesut epitelial cu mai multe straturi, keratinizat, fără vase sanguine
• Dermul – ţesut conjunctiv dens, formează papile dermice, desenul numit amprente digitale.
• Hipoderm – ţesut conjunnctiv lax, conţine celule adipoase.
Segmentele analizatorului cutanat • Segmentul periferic (receptorii): Tactili – terminaţii nervoase libere, se găsesc în toate straturile pielii, corpusculii Meissne şi Merkel se află în derm, corpusculii Golgi, Ruffini, Vater-Pacini în hipoderm. Termici – corpusculii Krause în derm, recepţionează stimulii reci, corpusculii Ruffini se găsesc în derm şi hipoderm, recepţionează stimulii calzi. Receptorii dureroşi sau algoreceptorii sunt terminaţii nervoase libere.
Segmentul de conducere este format din căile sensibilităţii exteroceptive, sunt căi din 3 neuroni:
• Spinotalamice – calea laterală conduce informaţii pentru sensibilitatea termică şi dureroasă, cea anterioară conduce impulsuri nervoase legate de sensibilitatea tactilă grosieră şi presiune.
• Protoneuronul în ganglionul spinal
• Deutoneuronul în cornul posterior al măduvei spinării (se încrucişează, axonii ajung la mezencefal pe partea opusă)
• Al treilea neuron în talamus
• Căile spinobulbare Goli şi Burdach conduc informaţii legate de sensibilitatea tactilă fină şi vibratorie;
• Protoneuronul – în ganglionul spinal
• Deutoneuronul – în bulbul rahidian, nucleele Goli şi Burdach (axonii se încrucişează)
• Al treilea neuron în talamus
Segmentul central – ariile somestezice din lobul parietal
Fiziologia analizatorului cutanat • Sensibilitatea tactilă fină (epicritică) – deformări uşoare ale eseten tegumentului, caracteristică pentru pulpa degetelor, buzele. Sensibilitatea tactilă grosieră (protopatică) – stimuli intensivi, receptorii se găsesc în hipoderm şi în articulaţii.
Diferitele zone ale pielii corpului conţin senzori tactili distribuiţi neuniform. în baza densităţii acestora se poate determina gradul de sensibilitate tactilă (cu un compas se poate determina distanţa minimă la care se recepţionează distinct cele două vârfuri ale acestuia).
Sensibilitatea termică este neuniformă pe suprafaţa pielii, numărul receptorilor pentru rece este mai mare decât cel al receptorilor pentru cald. Intensitatea senzaţiei depinde de mărimea suprafeţei excitate şi de diferenţa de temperatură dintre stimul şi suprafaţa pielii.
Sensibilitatea dureroasă este determinată de excitaţi care produc leziuni celulelor. Receptorii din piele sunt mai denşi decât în viscere, de aceea locul durerii tegumentare se poate determina mult mai exact decât în cazul durerilor interne.
Îmbolnăvirile cele mai frecvente pielii şi anexelor sale sunt provocate de bacterii, viruşi, fungii.
Una din cele mai cunoscute boli de origine virală este herpesul Herpesul bucal apare pe faţă şi în cavitatea bucală, este provocat de virusul Herpes simplex-i, herpesul genital este provocat de virusul Herpes simplex-2. Simptomele herpesului sunt apariţia de băşicuţe pline cu lichid transparent, senzaţie de mâncărime, arsuri, umflarea glandelor limfatice din zonă.