Lichidele din organism din exteriorul celulelor alcătuiesc mediul interior. La om componentele mediului interior sunt: sângele} limfa şi lichidul interstiţial.
Sângele este un ţesut special unde celulele sunt reprezentate de elementele figurate (hematii, leucocite, trombocite) substanţa de bază fiind plasma sanguină (serul).

Grupele sanguine
Pe suprafaţa hematiilor se găsesc proteine numite aglutinogene A şi B. Corespunzător acestora, în plasmă se găsesc aglutinine (anticorpi) a şi p. Hematiile au proprietăţi de antigen, pe baza cărora deosebim grupele sanguine. Sistemul ABO: Grupa sanguină A (pe hematii antigen A, în plasmă anticorp P), grupa sanguină B (antigen B, anticorp a), grupa sanguină O (lipsă antigen A şi B, dar sunt prezenţi anticorpii a şi P), grupa sanguină AB (antigene A şi B, lipsă anticorpi).

Cunoaşterea anticorpilor este necesară pentru efectuarea transfuziei de sânge. Dacă antigenul A intră în contact cu anticorpul a, antigenul B cu anticorpul p, hematiile se aglutinează şi se distrug (hemoliză). De aceea, înaintea transfuziei de sânge trebuie determinată grupa sanguină atât a donorului cât şi a receptorului.

grupa sanguină	antigene	anticorpi	poate dona la	poate primi de la
O(I)	–	alfa și beta	toate grupele	O(I)
A(II)	A	afla	A(II),AB(IV)	A(II),O(I)
B(III)	B	afla	B(III),AB(IV)	B(III),O(I)
AB(IV)	A,B	–	AB(IV)	toate grupele

Spre deosebire de sistemul ABO, clasificarea după factorul Rh deosebeşte fenotipul Rh+ respectiv Rh-, precum şi 5 antigeni: C-, c-, D, E-, e-. Antigenul D este numit factorul Rh. Persoanele ale căror sânge conţine antigenii DD sau Dd, se numesc Rh- pozitive, cei al căror sânge conţine antigeni dd, sunt Rh-negativi. Majoritatea oamenilor este Rh+.

Cunoaşterea prezenţei factorului Rh este determinantă pentru transfuzia de sânge şi în timpul sarcinii. în caz de transfuzii repetate cu sânge Rh+ pentru persoane cu sânge Rh-, anticorpii produşi vor produce hemoliză. în cazul mamei Rh- şi tatălui Rh+, copii moştenesc de la tată factorul Rh+, Prima naştere este fără complicaţii, însă la următoarele sarcini fătul este în pericol, pentu eâ anticorpii produşi de organismul mamei străbat placenta şi provoacă hemoliză fătului – apare icterul hemolitic al nou- născutului. Incompatibilitatea Rh poate provoca şi avort precoce.

Imunitatea
Imunitatea este capacitatea organismului de a recunoaşte şi neutraliza macromoleculele, celulele străine care pătrunse în mediul intern al organismului ar deregla activitatea acestuia. Vorbin despre imunotoleranţă atunci când organismul recunoaşte propriile elemente constitutive. Această toleranţă apare pe parcursul evoluţiei embrionale. Substanţele străine de corp nu sunt tolerate (viruşi, bacterii, toxine, organe şi ţesuturi grefate), în unele cazul propriile proteine denaturate sunt considerate străine şi se declanşează mecanismul imunitar. Aceste substanţe se numesc antigene. Limfocitele activate de către antigene se înmulţesc şi produc anticorpi specifici, imunoglobuline, care neutralizează antigenele. Sistemul imunitar, ca şi sistem de apărare al organismului (noduli limfatici, celule, mediatori solubili) se manifestă prin mecanisme celulare şi umorale. Astfel şi răspnsul imunitar este de două feluri: celular şi umoral.

• Imunitatea nespecifică (înnăscută). Este un procedeu de apărare care nu are o ţintă bine specificată. Se realizează prin mecanism celular, când fagocitele captează şi digeră antigenele (microorganisme etc.). Celălalt eset mecanismul umoral, când celulele neutralizează antigenele cu ajutorului proteinelor (lizozim) sau cu ajutorul acidului clorhidric din sucul gastric, sau cu acizii organici secretaţi de glandele sebacee.

• Imunitatea specifică. Intră în funcţiune atunci când imunitatea nespecifică nu este eficientă. Răspunsul imunitar poate fi de două feluri: celular – imediat, realizat de limfocitele T, eficiente împotriva antigenelor din interiorul celulei. Răspunsul imunitar poate fi umoral, indirect, limfocitele B produc anticorpi eficienţi numai împotriva antigenelor din exteriorul celulei. Participă deasemenea la realizarea răspunsului imunitar limfocite B şi T cu memorie, limfocite K. Imunitatea specifică poate fi dobândită pe cale naturală prin transfer de anticorpi prin placentă sau prin laptele matern, anticorpi ereditari sau produşi de organismul mamei în urma contactului cu anumiţi agenţi patogeni. Dacă aceşti agenţi patogeni îşi fac din nou apariţia, anticorpii din organism reacţionează imediat, boala nu se mai dezvoltă. Pe cale artificială, prin vaccinare se poate dobândi imunitatea activă, când se introduc în organism agenţi patogeni cu virulenţă redusă, sau imunitatea pasivă prin ser, când în organism se introduc anticorpi gata formaţi.

Activitatea cardiacă
Inima este un organ cavitar musculos, se găseşte în cutia toracică în spaţiul numit mediastin. Camerele inimii: 2 atrii în partea superioară, prin contracţia lor pompează simultan sângele în cele două ventricule prin orificiile atrioventriculare prevăzute cu valvule. Atriile sunt separate prin septul atrial ventriculele prin septul interventricular.

Peretele inimii este alcătuit din 3 straturi: epicard, miocard, endocard.

Muşchii inimii se compun din celule de două tipuri:
• Celule care produc şi condu impulsuri, acestea formează ţesutul nodal care asigură funcţionarea ritmică a inimii
• Celule care răspund prin contracţie la impulsuri, acestea sunt celulele miocardice contractile. Spre deosebire de musculatura scheletală, impulsul (excitarea) se produce în interiorul organului, ceea ce se numeşte automatismul inimii.

Ţesutul nodal se concentrează în mai multe formaţiuni: nodului sinoatrial în peretele atriului drept lângă orificiul de intrare al venei cave superioare, frecvenţa proprie este de 70-80 descărcări pe minut, acesta este generatorul de impulsuri al inimii, de aici se transmite excitaţia asupra atriilor şi trecând prin nodului atrioventricular (având frecvenţa de 40 de descărcări pe minut) trece mai departe în fasciculul Hiss cu cele două ramuri (25 de descărcări/minut), şi se transmite prin reţeaua Purkinje asupra musculaturii ventriculelor. în caz de leziune a unui nodul, următoarea formaţiune preia rolul de centru de comandă.

Proprietăţile miocardului:
• Automatismul;
• Conductibilitatea este proprietate ţesutului nodal de a conduce potenţialul de acţiune de la nodului sinoatrial în întreg miocardul;
• Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde prin potenţial de acţiune la stimuli prag;
• Contractibilitatea este capacitatea miocardului de a se contracta ca răspuns la un stimul adecvat. Contactarea miocardului se numeşte sistolă, relaxarea diastolă. Un stimul creat în oricare punct al miocardului ventricular are ca urmare contracţia completă a ambelor ventricule. Cel mai tare se contractă peretele ventriculului stâng. Stimulul creat în miocardul subţire al atriilor duce deasemenea la contractarea ambelor atrii.

Ciclul cardiac. Activitatea mecanică a inimii • Un ciclu cardiac se compune dintr-o sistolă urmată de o diastolă. Durata ciclului este de o,8 mp (pentru 70 contracţii pe minut), Se numeşte tahicardie un ritm de peste 70 pe minut, cauzele pot fi: căldura, adrenalina, noradrenalină, influenţe simpatice, Brahicardia este încetinirea ritmului cardiac. Cauzele pot fi: răcirea organismului, acetilcolina, influenţe parasimpatice.

Atrii: Sistolă atrialâ durează 0,1 secundă, este mai puţin intensă, sângele trece în ventricule. La terminarea contracţiei, atriile intră în diastolă pentru 0,7 secunde.

Ventricule: Sistolă ventriculară urmează după sistolă atrială şi durează 0,3 secunde, se închid valvele atrioventriculare. Creşte presiunea în ventricule, se deschid valvele semilunare de la baza aortei şi arterei pulmonare, sângele din ventricule este evacuat în aortă respectiv în artera pulmonară. Diastola ventriculară durează 0,5 secunde, valvele semilunare se închid, se deschid valvele atrioventriculare, sângele rece din artii în ventricule în mod pasiv. Diastola generală durează 0,4 secunde de la terminarea sistolei ventriculare până la începerea unei noi sistole atriale, miocardul nu este contractat.
Aceste procese deosebit de intensive pot avea loc numai cu un aport de oxigen bun, deoarece miocardul, spre deosebire de muşchii scheletali, nu poate funcţiona prin datorie de oxigen.

Activitatea mecanică a inimii este caraterizată prin următorii peremetri: Frecvenţa cardiacă este numărul de contracţii pe minut. Debitul sistolic reprezintă cantitatea de sânge expulzat de ventricule cu ocazie unei sistole, valoarea este între 70-90 ml. Debitul cardiac se calculează prin înmulţirea debitului sistolic cu numărul de contracţii pe minut. Această valoare este în jur de 5,5 1, dar în timpul efortului fizic, sarcinii, stării febrile creşte, în timpul somnului scade. Tensiunea arterială este expresia presiunii sângelui din artere, valoarea acesteia este mai mare în sistolă, 120- 140 Hgmm (presiune sistolică), mai scăzută în diastolă 70-80 Hgmm (presiune diastolică), valori ce pot fi măsurate tensiometrul. valorile care depăşesc sau se află sub aceste valori se numesc hipertensiune respectiv hipotensiune. Cu înaintarea în vârstă valorile sistolice şi diastolice cresc. Pulsul arterial este unda de presiune care apare în urma expulzării unei cantităţi de sânge cu ocazia sistolei ventriculare. Această undă se propagă cu o viteză de zece ori mai mare decât fluxul de sânge, şi dă
naştere la puls. Pulsul poate fi perceput dacă o arteră este comprimată pe un os. Prin palparea pulsului se poate măsura ritmul şi frecvenţa cardiacă.

Circulaţia sanguină
Sistemul circulator cuprinde două circuite complet separate dar din punct de vedere funcţional strâns legate: circuitul mare (sistemic) şi circuitul mic (al plămânului). Sistemul circulato se compune din artere, arteriole, metaarteriole, capilare, vascule colectoare şi vene.

Circulaţia sistemică sau mare: Circulaţia mare asigură transportul oxigenului şi susbtanţelor nutritive din ventriculul stâng prin aortă spre organe şi ţesuturi. La nivelul capilarelor, sângele cedează oxigenul şi substanţele nutritive celulelor şi se încarcă cu C02 şi produşi negazoşi rezultaţi din metabolismul celular. Sângele din sistemul venos al circuitului mare se colectează în venele cave superioară şi inferioară şi ajunge în atriul drept.

Circulaţia mică sau pulmonară: Circulaţia mică începe la ieşirea aortei pulmonare din ventriculul drept, unde sângele îmbogăţit în C02 este trimis la plămâni, unde are loc cedarea C02 şi îmbogăţirea sângelui în oxigen, iar sângele bogat în 02 se întoarce în atriul stâng. Vasele de sânge din componenţa acestui circuit sunt: aorta pulmonară, arterele pulmonare care transportă sângele bogat în C02, capilarele pulmonare şi cele 4 vene pulmonare care transportă la atriul stâng sângele bogat în oxigen. Bolile sistemului circulator se numesc boli cardiovasculare.

Cardiopatia ischemică este urmare a ateriosclerozei vaselor coronariene. Vasele sanguine se reduc în secţiune sau se pot închide complet. Vascularizarea miocardului scade (ischemie), poate apărea angina pectorală, sindromul preinfarct şi infarctul miocardic.

Afecţiunile sângelui: anemia, leucemia, hemoragiile (după tipul vaselor afectate arterială, venoasă, capilară), după apariţia lor externe sau interne.