Moara cu noroc

-caracterizarea personajelor-

Ghita

   Este personajul principal (protagonistul) din nuvela. Modul in care se constituie portretul sau in opera atesta preocuparea scriitorului de a-i surprinde psihologia, interioritatea dinamica. Personajul e realizat intr-o viziune realist – psihologica (ca tip uman caruia naratorul ii urmareste cu obiectivitate evolutia exterioara si transformarea interioara), impletita cu clasicismul ( ca erou tragic si ca individ care ilustreaza o teza morala).

Situarea in subiectul operei

   Cizmar intr-un sat cu oameni saraci, Ghita decide sa riste stramutandu-se la “Moara cu noroc”, sa devina carciumar, pentru a-si face alt rost si a aduce indestulare familiei sale. Harnic, priceput si cinstit in negustorie, el castiga repede atat respectul oamenilor cat si banii care sa-l ridice deasupra nevoilor. Cu agoniseala dobandita ar fi urmat sa-si faca un atelier de cizmarie, cu calfe si ucenici. In calea planurilor si linistii lui Ghita se iveste insa Lica Samadaul, mai-marele pastorilor de porci din zona inelului si stapanul recunoscut tacit al locurilor. Aservirea pe care i-o pretinde Lica, refuzata la inceput, se realizeaza progresiv, pe masura ce samadaul ii zdruncina increderea in sine, il instraineaza de familie si il compromite in ochii obstei. Judecat impreuna cu Lica si cu oamenii lui pentru jefuirea proprietarului care-i arendase hanul, Ghita este achitat din lipsa de probe suficiente, dar imaginea lui publica si imaginea de sine sunt definitiv alterate. Intentia de a se razbuna pe samadau dandu-l pe mana jandarmului Pintea e temporizata fiindca tovarasia cu el ii aduce un castig bun. In fine, cand hotaraste, in prima zi de Pasti, e constrans de imprejurari sa-si lase nevasta drept momeala si, sosind prea tarziu cu jandarmii la han, il pierde pe Lica si intuieste pacatul Anei. Gestul final pe care-l face Ghita, uciderea sotiei, reflecta intreaga nenorocire la care a fost impins cu tenacitate diabolica de catre samadau, din  a carui porunca si este, de altfel, impuscat de Raut.

Evolutia interioara a personajului

   In contextul subiectului epic rezumat mai sus, Ghita e infatisat de narator din unghiul emotiilor, gandurilor si reactiilor psihologice pe care le trezesc in el actiunile desfasurate. Portretul fizic si perceptia interioritatii psihologice sunt, in proza lui Slavici, in distributie complementara. Personajul care poate fi receptat ca entitate exterioara, prin portretul fizic, ramane impenetrabil ca subiectivitate, in timp ce acela care exista ca psihologie dinamica nu va fi vazut din exterior. De aceea, Ghita, desi personaj principal, nu apare portretizat fizic. In schimb, privit tot timpul din interior amanuntit pana la dezmembrare, Ghita e prezentat ca subiectivitate mobila, fluida si difuza.

  In prologul nuvelei, eroul, deocamdata neprecizat ca individualitate, e infatisat ca eu social, ca suma a raporturilor dintre el si grupul (familia) in care se oglindeste, reprezentandu-l . Barbatul se constituie in exponentul familiei, decide in numele ei. Pe umerii lui apasa raspunderea pentru destinul tuturor si hotararea pe care o ia Ghita la inceput e un gest de curaj si de autoritate. Spiritului conservator al batrainei soacre, el ii opune spiritul intreprinzator al tineretii, impunandu-se in confruntarea dintre generatii si mentalitati. Dar primul sau act e alimentat si de iluzia deplinei sale libertati – libertatea de a voi. Prologul reprezinta punctul initial, de maxima coerenta a personajului principal. Aici el este unitar, omogen. In contextul noii realitati in care va patrunde, interioritatea lui se va dezarticula prin scindari succesive.

  Trebuie sa precizam insa ca, in ciuda degradarii dramatice a acestei interioritati, personajul central nu este, asa cum au consacrat-o multe interpretari traditionale, un om slab, o biata marioneta in mainile lui Lica. Dimpotriva, Ghita e un tip energic, avand gustul riscului si al aventuirii; isi paraseste locul de bastina, casa, mestesugul, cunoscutii, pentru a se muta intr-un loc strain si a se apuca de o meserie pe care nu i-o stiusera inaintasii.Nu e cu totul neajutorat nici in plan material. Ca sa poata arvuni carciuma, a trebuit sa plateasca ceva bani, sa ofere garantii ca e solvabil. E deci un om de actiune, mobil, cu initiativa si, pana la a-l intalni pe samadau are succes.

  Destinul lui Ghita e rezumat insa in dictatul primei fraze a nuvelei: ” Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit.” . Cuvintele rostite de mama Anei suna ca un precept moral si ca o sentinta data personajului. “Bogatia” si “linistea colibei” sunt puse de morala traditionala in antiteza, incat Ghita nu le poate dobandi ori pastra pe amandoua.Insinuarea lui Lica in viata lui si a familiei sale va face sa se implineasca acest adevar rostit inca de la inceput.

  Naratorul reliefeaza punct cu punct declinul personajului. Inca din expozitiune, descrierea locurilor in care se afla “Moara cu noroc” angajeaza perspectiva eroului, care inregistreaza detaliile in sens favorabil: “…aici locul e binecuvantat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om  o bucurie ori a scapat altul de o primejdie”. E sugerata astfel o trasatura inca latenta a eroului: tendinta de a mistifica realitatea, de a se autoiluziona , ca forma de mentinere a prestigiului. Ca “locurile sunt rele”, ostile si primejdioase o va recunoaste in sine curand, infiorat parca de presimtiri atunci cand, noaptea, “vantul zgtia moara parasita”, iar el facea gesturi ocrotitoare fata de Ana. Nelinistea difuza a lui Ghita se transforma in adevarate framantari sufletesti o data cu aparitia lui Lica la han. Din omogen cum era la inceput, eroul devine dilematic si e infatisat prin trasaturi contradictorii. Isi iubeste familia si vrea s-o protejeze, dar comportamentul lui e tot mai sumbru. Tine la libertatea lui de decizie si actiune, dar, intelegand ca “aci, la Moara cu noroc, nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica”, e tentat sa se faca “omul lui” . Se bucura ca lumea-l stie de cinstit si de incredere, dar se gandeste ” la gastigul pe care l-ar putea face in tovarasie cu Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impaingeneau parca ochii: de dragul acestui castig ar fi fost gata sa-si puna pe un an, doi capul in primejdie.” .

  Asa cum afirma criticul Magdalena Popescu (in monografia Slavici), personajul se gaseste din acest moment intr-o incrucisare de tentatii si de mobiluri care in morala se numeste conflict de motivatii. Pe de-o parte, el trebuie sa respecte “contractul” asumat fata de familia sa, a carei raspundere intreaga o poarta si de care e legat prin iubire. Pe de alta parte, carciumarul e legat de opinia publica, de comunitate, fata de care trebuie sa ramana om onest. Naratorul are intuitia fundamentala de a reliefa “produsul” psihologic al relatiei individ – colectivitate: individul este, printre altele, si ceea ce crede lumea despre el ca ar fi. In fine, Ghita e tentat si de perspectiva ademenitoare pe care i-o ofera samadaul. Tensiunile sufletesti care ii imping deciziile intr-o directie sau alta sunt asadar trei: obligatia – iubirea fata de familie, oglindirea in opinia obstei, castigul – aventura. Ele nu apar ca neutre sau alternative, ci ca direct opozabile. Treptat, tentatia cea mai recenta va deveni si cea mai puternica. Familia si “gura lumii” incep sa fie percepute ca factori de constrangere . Aventura- castig in tovarasia lui Lica face ca vechile lui valori si principii sa-i para niste obstacole care-i ingradesc libertatea de actiune: “Ghita intaia oara in viata lui ar fi voit sa n-aiba nevasta si copii, pentru ca sa poata zice <<Prea putin imi pasa!>> […] Avea insa nevasta si copii si nu putea sa faca ce-i placea.” Pornirea impotriva lor e tulbure, cu izbucniri pe care si el le simte ca nedrepte: “Ei, frate, da-mi pace! Parca nu tot pentru voi imi miscuiesc viata!?”, se justifica el in fata Anei. Cearta slugile, e mohorat si violent, ii plac jocurile crude si primejdioase, are gesturi de brutalitate inexplicabila fata de sotia pe care o ocrotise pana atunci ca pe o copila.

  Naratorul puncteaza transformarea personajului prin reluarea unor scene in registru schimbat. In primele capitole ale cartii apareau scurte episoade care exprimau solidaritatea iubitoare – jocurile, somnul, numaratoarea castigului la sfarsitul saptamanii. Reluate, acum ele dobandesc nuante modificate pana la opozitie.

  “Raul” pe care il presupune tovarasia cu Lica ii apare mult timp lui Ghita mai curand ca o posibilitate inca nelamurita decat ca o certitudine. Ceea ce-l retine sa colaboreze cu samadaul inca de la inceput nu e constiinta morala, ci marea lui vanitate. Vointei de putere si autoritate a samadaului i se opune vointa de autonomie si de prestigiu a lui Ghita. Astfel, conflictul interior, psihologic, trait de erou are mai multe  fatete: intre omenie si arghirofilie, intre virtute si pacat, intre vanitate ca manifestare a individualitatii lui libere si contrangerea autoritara pe care o exercita Lica. In scena – cheie a conflictului dintre cei doi, luandu-i castigul acumulat la “Moara cu noroc”, samadaul ii ingenuncheaza vanitatea, il face sa depinda de el. Incepe astfel, pentru Ghita, sinuosul drum al obisnuirii cu raul si cu umilinta. Pe tacute, pe nestiute, amagindu-se cu gandul ca noua stare de lucruri e provizorie, carciumarul intretine situatia creata, scuzandu-se mereu fata de propria constiinta prin intentia de a-si vedea banii redobanditi.

  Samadaul i-a subminat increderea in sine si imaginea despre sine. Va distruge apoi imaginea celorlalti despre carciumar ca om onest si de incredere, inchizandu-i drumul de comunicare cu obstea, ca si cu familia. Imaginea eroului afirmata in prolog si expozitiune e complet anulata prin depersonalizare. In plina criza de identitate, intr-unul dintre cele mai patetice momente ale nuvelei, dupa procesul de la Oradea, Ghita revenit pentru o clipa la sinceritatea initiala, plange cu un acces de deznadejde completa, se compatimeste si ii compatimeste pe ceilalti, isi cere “iertaciunile” ca intr-un bocet, vorbind despre sine ca si cum nu ar mai exista: “Iarta-ma, Ano! Ii zise el. Iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului . Ai avut tata om de frunte, ai neamuri oameni de treaba si ai ajuns sa-ti vezi barbatul inaintea judecatorilor.”, “Sarmanilor mei copii – zise el – voi nu mai aveti, cum avusesera parintii vostri, un tata om cinstit.” .

  Puterea sa, acea putere a omului pe de-a-ntregul cinstit, s-a naruit. Minciuna ori adevarul spus pe jumatate, obisnuinta de a-si disimula gandurile si intentiile fata de familie si fata de autoritatile reprezentate de jandarmul Pintea au facut din Ghita complicele moral al lui Lica. Tentatia castigului sporit prin subordonarea constransa fata de samadau l-a tinut pe loc, atunci cand singura solutie de salvare morala ar fi fost plecarea: “Dara Ghita nu voia sa plece; nu-l lasa inima sa paraseasca locul in care in scurt timp putea sa se faca om cu stare.” Din complice moral, lacomia il va stransforma si in complice faptic din momentul in care primeste de la samadau bani talhariti pentru a-i schimba facand sa li se piarda urma si e de recompensat cu o parte din suma.

  In relatia de alteritate dintre cei doi, carciumarul ajunge in cele din urma sa se recunoasca cu prisosinta in adversarul lui devenit acum tovaras:”…se simtea oarecum mai netrebnic decat dansul…” . Si Ghita intelege in fine ca singurul mod de a invinge raul din el insusi pentru a se autorecupera este divulgarea faradelegilor lui Lica. Pedepsirea samadaului ar fi, pentru carciumar, o exorcizare a coruperii interioare care-l macina si o eliberare de vina apasatoare care-i face viata insuportabila. Nimic nu e mai important pentru el, in acest moment ca ispasirea pedepsei, ca rascumpararea vinei, indiferent de sacrificiu. De aici, graba lui Ghita de a actiona in exterior sub presiunea constrangerilor interioare.

Conditia tragica a personajului

  Sentimentul vinei, esential in treaga proza a scriitorului ardelean, reprezinta un motiv literar de factura clasica, asociat tragicului. Toata evolutia personajului trebuie analizata, de altfel, si din acest unghi. Ghita este un erou tragic .

Mijloacele de caracterizare

  Portretul personajului se constituie mai ales prin mijloace indirecte, din actiunile intreprinse, opiniile exprimate in dialoguri, limbaj, comentariul naratorial si monologul interior. Exista si forme de caracterizare directa. Autocaracterizarea apare fragmentar in unele replici date lui Lica: “noi suntem totdeauna putini si slabi”, “tu nu esti singur, ca mine…”, “mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata […] m-ai facut sa nu mai am multe de pierdut…” sau in monologul interior: “Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea!? Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult decat dansul n-ar dori sa n-o aiba.

  De asemenea, o alta modalitate directa este portretul realizat de celelalte personaje. Batrana il prezinta ca pe “un om harnic si sarguitor”, care “se gandeste mereu ca sa adune ceva pentru casa lui. Are si el, ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul!”. Lica il descrie cu cinism: “Tu esti om cinstit, Ghita,  si am facut din tine om vinovat” sau sincer: “Tu esti om, Ghita, om cu multa ura in sufletul tau, si esti om cu minte; daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si de dracul si de muma-sa. Ma simt chiar eu mai vrednic cand ma stiu alaturea cu un om ca tine.” Ana, deceptionata de schimbarea produsa in barbatul ei, ii spune: “Esti un om netrebnic si grozav trebuie sa te fi ticalosit tu in tine..” sau il descrie in fata lui Lica: Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa.”

Concluzie

  Personajul creat de Slavici, de o mare complexitate a trasaturilor moral – psihologice, este cel mai izbutit din intreaga nuvelistica a scriitorului ardelean.