Ion Glanetașu (Ion)

de Liviu Rebreanu

Varianta 1:
   Liviu Rebreanu a fost un scriitor, nuvelist, prozator, romancier şi academician român.

„Ion” de Liviu Rebreanu este primul roman interbelic obiectiv din literatura română. Acesta a apărut în 1920, dupa o lungă perioadă de elaborare, aşa cum însăşi autorul menţionează în finalul operei, între 1913 şi 1920.

Romanul este specia genului epic in proză, de mare întindere, cu o acţiune ce se desfăşoară pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje şi un conflict puternic.

Tema operei „Ion” este una ţărănească şi se referă la lupta ţăranilor pentru pământ la începutul secolului XX.

Naraţiunea este realizată la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient şi omniprezent în raport cu personajele sale. Focalizarea este zero, iar viziunea este din spate.

Romanul este organizat în proză, format din două părţi, Glasul pământului şi Glasul Iubirii, grupate în şase respectiv şapte capitole.

Acţiunea este construită pe două planuri paralele, tehnica de construcţie este alternantă, la nivelul fiecărui plan tehnica folosită este înlănţuirea.

Titlul textului este sugestiv în ceea ce priveşte conţinutul discursului narativ. Acesta coincide cu numele personajului principal, sugerând intenţia autorului de a face din acesta tipul generic al ţăranului ardelean.

Relaţiile temporale şi spaţiale sunt fixate încă din inceputul romanului, acţiunea debutând in Ardeal, în curtea Văduvei Teodosia din satul Pripas, într-o zi de duminică.

În incipitul romanului autorul descrie drumul ce intră în sat, acesta fiind personificat prin verbe dinamice („coteşte brusc”, „înaintează vesel”), nerăbdător să ducă cu el destinul unui personaj. La intrarea în Pripas este descris Hristosul de tablă ruginit, avertisment de text ce are valoare simbolică sugerând faptul că acolo se vor desfăşura evenimente tragice.

Ion este caracterizat în mod direct de către narator beneficiind de un portret marcat de calităţi: “Iute şi harnic ca mă-sa”, “munca îi era dragă oricat ar fi fost de aspră”.  Elementul fundamental al conflictului este pământul acesta ii subordonează toate trăsăturile: “pămantul îi era drag ca ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate ceea ce justifică dorinţa pătimoasă de-al avea: “toată istetimea lui nu plateşte o ceapă degerată dacă n-are şi el pământ mult…”.

Celelalte personaje îi evidenţiază caracterul cu lumini şi umbre in funcţie de conflictele în care sunt implicaţi. Astfel învăţătorul Herdelea îl aprecia ca “unul dintre cei mai iubiti elevi”, iar doamna Herdelea îl considera “un baiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor şi istet”. Optica lor se va schimba cand Ion va trece in conflictul dintre învăţător şi preot de partea celui din urmă.

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin intermediul monologului interior “Ma moleşesc ca o babă”. Definitoru pentru personajul principal este conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii.(deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar saracă, dorinţa de posesie a pamantului îl determină sa o aleagă pe Ana). Ana cea “uraţică” dar bogata.

O secvenţă narativă semnificativă este cea petrecută chiar în incipit. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion dansează dansul tradiţional împreună cu Ana. Având dorinţa ascunsă de a se apropia de aceasta pentru pământurile acesteia. După dans Ion îi propune fetei să se întâlnească in grădină: „să vii Anuţă … şti tu unde!”. Însă cei doi sunt prinşi stând împreună de Vasile Baciu. Astfel începe conflictul dintre Baciu şi Ion.

O altă secvenţă narativă semnificativă o reprezintă cea petrecută la nunta lui George Bulbuc cu Florica. Astfel Ana realizează în sfârşit adevărul că Ion o iubea pe Florica, iar către ea îl atrăgea doar pământul. Ion afirmă: „Da omoară-te dracului, că poate aşa am să scap de tine!”, din care putem observa dispreţul faţă de Ana.

În concluzie, având în vedere aspectele prezentate ulterior, putem afirma că personajul Ion a lui Liviu Rebreanu este un personaj complex, memorabil. Acesta fiind în ipostaza omului simplu dar supus destinului tragic de a fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui: pământul, stihie.

Varianta 2:
Romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, apărut în 1920 este un roman realist, care deschide o nouă epocă în literatura română interbelică. Prin obiectivitatea şi impersonalitatea naratorului, prin viziunea naturalistă şi prin construcţia ei amplă, grandioasă, „Ion” marchează data de naştere a romanului realist modern. Roman realist de tip obiectiv, „Ion” este o creaţie monumentală pe tema pământului şi a condiţiei ţăranului, urmărită în toată complexitatea ei. Fiind primul roman realist- obiectiv al literaturii române, această operă a lui Rebreanu prezintă drama ţăranului care trăieşte într-o lume în care pământul este nu doar un mijloc de existenţă, ci şi un criteriu al valorii individuale. Romanul oferă o reprezentare veridică a vieţii ţăranilor de la începutul secolului al XX-lea, astfel fiind şi o frescă a societăţii rurale şi o monografie a satului ardelean.

Romanul de inspiraţie rurală prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi prin aceasta de a deveni fruntaşul flăcăilor din sat. Criticul Nicolae Manolescu afirma că: „în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de stăpânire, de posesiune”. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri narative, având numeroase personaje. Specia literară impune focalizarea atenţiei spre personajul central, a cărui evoluţie psihologică formează nucleul epic central al romanului. De aceea, personajul este construit dintr-o serie de trăsături redate în mod direct şi indirect, precum şi prin relaţiile sale cu celelalte personaje respectiv prin mediul în care trăieşte şi acţionează. Naratorul obiectiv şi omniscient îşi lasă personajele să acţioneze, să-şi dezvăluie trăsăturile, el nu comentează, nu condamnă faptele lor, însă nici nu le ia apărarea. El rămâne detaşat de evenimente, fiind un fel de regizor universal al unei lumi în care nimic nu este întâmplător, fiecare personaj având o viaţă predestinată. Trăsăturile personajelor sunt evidenţiate şi prin evoluţia conflictului, astfel ele sunt puternic individualizate, bine-conturate, unele fiind personaje reprezentative pentru mentalitatea epocii.

Drama ţăranului lipsit de pământ, condiţiile satului ardelenesc de la începutul sec. al XX-lea au fost bine-cunoscute de Rebreanu încă din copilărie. De planul realităţii ţin şi cele trei momente biografice prelucrate în roman: scena văzută de autor, când un ţăran, îmbrăcat în haine de sărbătoare, a îngenuncheat şi a sărutat pământul cu patimă; întâmplarea auzită de la sora sa despre o fată bogată batjocorită de un ţăran sărac; discuţia cu un fost coleg de şcoală, Ion Pop al Glanetaşului care dorea pământ cu ardoare. Transfigurarea artistică a acestor momente este realizată în spiritul realismului obiectiv, iar construirea personajului este reprezentarea unui tip uman caracteristic epocii descrise.

Pentru ca personajul să fie o construcţie verosimilă, trebuie să fie motivat de conflicte puternice. Conflictul social îl aşează pe Ion în confruntare directă cu Vasile Baciu, ţăranul bogat care îl umileşte în faţa tuturor, numindu-1 „sărăntoc”. Acesta trezeşte în sufletul lui Ion setea de răzbunare, al cărei obiect este Ana. Ea este pentru Ion un mijloc de a-şi atinge dorinţa ascunsă, aceea de a deveni un ţăran înstărit, proprietar de pământ.

Ion Glanetaşu este personajul titular şi central al romanului, dominând întreaga lume care se desfăşoară în jurul lui. Destinul celorlalte personaje sunt strâns legate de cel al lui Ion, punându-i în evidenţă trăsăturile, dorinţele ascunse. Cele două părţi ale romanului sunt de fapt coordonatele evoluţiei sufleteşti ale eroului: pământul şi iubirea. Cele două femei sunt conturate antitetic şi complementar, Ana fiind urâtă, dar bogată, reprezentând pentru Ion obsesia pământului, respectiv Florica, fată frumoasă, dar săracă, reprezentând obsesia iubirii. La început glasul pământului se aude mai puternic în sufletul flăcăului, apoi, când se face auzit şi glasul iubirii, destinul lui Ion este pecetluită.

Este personaj realist, tipic pentru o categorie socială, cea a ţăranului sărac dornic de pământ. Personajul realist este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ion este un erou reprezentativ al ţăranului însetat până la patimă de pământ, exponent al ţărănimii, însă prin destinul său tragic se individualizează. Este exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, prin hărnicia şi dorinţa lui de a lucra pământul, dar se individualizează prin modul cum obţine pământul. Nu este singurul care a obţinut pământ prin căsnicie, deoarece şi Vasile Baciu procedase la fel, însă comportamentul său este diferit; o batjocoreşte, o umileşte pe Ana, obligându-1 astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de soţie, are o atitudine cinică, apoi se comportă brutal cu soţia lui.

Personajul principal al operei, Ion este un personaj complex, cu trăsături contradictorii, având şi calităţi, şi defecte. După aprecierea lui Eugen Lovinescu, „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă”, spre deosebire de George Călinescu care consideră că „lăcomia lui de zestre e centrul lumii… Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.” Fiind un personaj urmărit în evoluţie, calităţile iniţiale alimentează paradoxal dezumanizarea lui.

Încă de la începutul romanului, la horă se evidenţiază dintre flăcăi fiul lui Alexandru Pop Glanetaşu şi al Zenobiei, Ion, care o urmăreşte pe Ana cu o privire ciudată, cu „un vicleşug neprefacut”, apoi o vede pe Florica „mai frumoasă ca oricând”. Deşi îi era dragă Florica, o fată frumoasă dar săracă, Ion e conştient că Ana, deşi este urâtă, „avea locuri şi case şi vite multe.” Acest moment instalează conflictul psihologic în sufletul eroului: să renunţe la iubire în favoarea pământului, pentru a deveni fruntaşul flăcăilor din sat. Sufletul lui este dominat de mentalitatea epocii: eşti considerat om, dacă ai pământ. Hora este momentul care va marca destinul flăcăului. Chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre el şi „bocotanii” satului. Când Vasile Baciu îl numeşte „sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion, se simte umilit şi din acest complex de inferioritate reacţionează violent la jignirea primită. Insultat de Vasile Baciu, devine mânios, se simte ruşinat şi doreşte să se răzbune. Fiind orgolios peste măsură, pune la cale un plan de răzbunare a cărui victimă directă este Ana. Este impulsiv şi violent pentru că se bate cu George Bulbuc la cârciumă, căutând un pretext oarecare, dar de fapt îl urăşte pe flăcăul bogat şi este invidios pe acesta.

Deşi sărac, este „iute şi harnic ca mă-sa” şi iubeşte munca care „îi era dragă”, iar pământul „îi era drag ca ochii din cap”. încă din copilărie este remarcat de învăţătorul Herdelea, fiind copil isteţ, silitor şi cuminte. Băiatul însă renunţă la şcoală, pentru că pământul îi era mai drag ca învăţatul. Iubirea pământului treptat se transformă în adevărată obsesie şi Ion încetul cu încetul se dezumanizează. Aşadar, setea pentru pământ, trăsătura dominantă a personalităţii sale, îi conduce faptele, îi umple gândurile şi preocupările. îşi concentrează energia pentru atingerea scopului de a avea pământ: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-1”. Legătura cu pământul este sugestiv exprimat în capitolul al II-lea, intitulat „Zvârcolirea” unde „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul… simţea o plăcere atât de mare, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze” şi exclamă cu patimă: Cât pământ, Doamne!”. Este suspinul lăcomiei sale care îl va duce la pierzanie. în scena din capitolul „Sărutarea” Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa „îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită”. Pământul însemnă pentru el demnitate, un obiect al muncii asupra căruia îşi exercită hărnicia şi priceperea.

Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă şi în momentul în care fură câteva brazde de pământ de la Simion Lungu, considerând că aceste pământuri îi aparţin deoarece cândva erau al familiei sale: „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea.” Dar cele câteva brazde nu îl mulţumesc, el vrea şi mai mult. Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă imensă, un temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului dar şi viclean, Ion vede soluţia îmbogăţirii prin căsătoria cu Ana şi pune la cale seducerea Anei, renunţând la iubirea Floricăi. O ademeneşte pe Ana, o lasă însărcinată, apoi se înstrăinează de ea, iar căsătoria o stabileşte cu Vasile Baciu când tot satul află de ruşinea fetei. După nuntă începe coşmarul Anei, ea este bătută şi alungată şi de tată şi de soţ, astfel Ion dă dovadă de o brutalitate nemăsurată. Prin intervenţia lui Belciug, Vasile dă toate pământurile lui Ion. Toată tensiunea lui Ion, ambiţia şi dorinţa de răzbunare se domolesc şi astfel brutalitatea faţă de Ana se transformă în dispreţ şi indiferenţă. Este indiferent şi în momentul când se naşte copilul lor, în care el vede doar o garanţie a păstrării pământului. Nici sinuciderea soţiei nu-i trezeşte remuşeare în sufletul lui.

Instinctul de posesiune a pământului odată satisfăcut, se face auzit în sufletul său celălalt glas, cel al iubirii, sugerând lăcomia lui. El râvnise la pământul altuia, iar acum râvneşte la Florica, care între timp a devenit soţia lui George Bulbuc. Dominat de instinctul de posesiune, dar fără urmă de morală, Ion hotărăşte să o recucerească pe Florica, spunând: „ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău?”. Insă hotărârea îi este fatală: într-o noapte, plecând de la Florica, este surprins de George, care îl ucide cu sapa. Este o moarte umilă, el fiind ucis brutal de rivalul său, dar o pedeapsă meritată deoarece se face vinovat de dezintegrare morală, de lăcomie, este răspunzător pentru viaţa Anei şi a copilului, tulburând liniştea întregului sat. Astfel Ion este victima propriei lăcomii şi a propriului orgoliu, dar este şi o victimă a mentalităţii epocii conform căreia eşti om dacă ai pământ.

Romanul fiind o frescă socială, Ion Glanetaşu reprezintă o întreagă lume, cu o problematică complexă. Deşi individualizat prin faptele sale, Ion rămâne totuşi un personaj reprezentativ al ţărănimii prin iubirea instinctuală a pământului. Personaj realist, Ion este tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că pământul îi oferă demnitate şi respect în comunitate. în ciuda brutalităţii sale, el are o psihologie complicată, trăieşte în permanentă zbatere între cele două obsesii, pământul şi iubirea, ceea ce îl înscrie în rândul personajelor complexe. Personaj realist, reprezentativ şi complex, Ion Glanetaşu este un personaj emblematic al literaturii române.