Ştefan Tipătescu (O scrisoare pierdută)

de I. L. Caragiale

   Ion Luca Caragiale a fost un scriitor, nuvelist, dramaturg, director de teatru şi ziarist român. Acesta a fost ales post-mortem membru al Academiei Române, de asemenea este considerat a fi cel mai mare dramaturg român.

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” este a treia dintre cele patru scrise de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883.

Titlul are o semnificaţie explicită desemnând „obiectul buclucaş”, generator de conflict. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează defapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât „o” indică banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în preajma alegerilor pentru Cameră. Ca şi teme secundare putem aminti corupţia vieţii politice, lupta pentru putere, imortalitatea vieţii de familie.

În text apar mai multe tipuri de conflict, comic: care se construieşte pe contrastul dintre esenţă şi aparenţă, principal: confruntarea pentru putere a adversarilor politici, secundar: temerea grupului Farfuridi-Brânzovenescu de trădarea prefectului.

Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârşitul secolului XIX, pe durata a 3 zile.

Comicul de caracter conturează personaje ridicole prin trăsături negative, stârnind râsul cu scop moralizator, deoarece nimic nu îndreaptă mai bine defectele umane decât râsul. Autorul creează tipologii de personaje, dominate de trăsături morale negative.

Actul I începe cu o scenă expozativă în care se anunţă pierderea unei scrisori de dragoste, în jurul căreia se va petrece întreaga acţiune. Punctul culminant al acestei scene îl constituie vestea că Nae Caţavencu nu vrea să restituie scrisoarea decât în schimbul asigurării că va fi numit candidat pentru un loc de deputat, şi apariţia lui Zaharia Trahanache care anunţă că a descoperit o plastografie a lui Caţavencu.

Actul al IV-lea aduce cu sine înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea senilului Agamiţă Dandanache, adevărat maestru al şantajului, de vreme ce cu scrisoarea bine păstrată îşi poate asigura alegerea perpetuă. Salvat de consecinţele unei plastografii, Caţavencu acceptă ce i-a ordonat Zoe şi conduce manifestaţia în cinstea noului ales.

Ştefan Tipătescu este prefectul judeţului, este tipul junelui prim, al primului amorez, iar importanţa acestuia este dată de Caragiale prin aşezarea pe primul loc în tabela de persoane cu sublinierea „prefectul judeţului”. Aducându-l în prin plan, scriitorul îl caracterizează astfel: „puţin agitat, se plimbă cu <<Răcnetul Carpaţilor>> în mână; e în haine de odaie”.

Personajul nostru este un tip arogant, acesta trăieşte sentimentul abandonării unei cariere strălucite în favoarea partidului. Totodată acesta este inteligent, dar impulsiv şi chiar violet în confruntările cu Nae Caţavencu: „Mizerabilule! Canalie neruşinată! Trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebui să-mi spune unde e scrisoarea … ori te ucid ca pe un câine!”.

Prefectul judeţului este caracterizat direct de către Zaharia Trahanache ca fiind „băiat bun, cu carte dar iute”, din care putem deduce faptul că acesta este un om instruit.

Ştefan Tipătescu este unul dintre stâlpii puterii locale, căruia îi aparţine totul şi de aceea face aluzie încălcând legea şi acceptând compromisuri.

În concluzie, având în vedere aspectele prezentate mai sus, putem afirma că personajul în cauză, Ştefan Tipătescu, este un personaj complex. Deşi autorul îi reliefează defectele şi viciile, acestea sunt în general umane şi personajul este privit cu oarecare îngăduinţă, neîncadrându-l în tagma politicienilor demagogi şi inculţi.