Sara pe deal

de Mihai Eminescu

Romantismul este o mişcare literară şi artistică apărută în Europa la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea, care a luat naştere în Anglia, apoi s-a extins repede în toată Europa, cuprinzând atât literatura cât şi artele plastice respectiv muzica şi estetica. Romantismul a apărut ca o mişcare împotriva clasicismului riguros, negând formele riguroase şi cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într- un cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Evadarea romantică este o formă de refuz a realităţii de care erau dezamăgiţi. în creaţii domină libertatea totală, astfel se lărgesc sursele de inspiraţie şi temele operelor: se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile filozofice despre condiţia umană şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai ales a iubirii.

în creaţiile lui Eminescu tema naturii se conturează sub două ipostaze. Natura oferă un subiect de meditaţie, de călătorii imaginare în spaţiu, dar este şi un loc al reveriei, oferind un cadru ideal pentru visul romantic al iubirii. Astfel, când eul liric este fericit, natura este primitoare, ocrotitoare, iar când eul liric este trist, dezamăgit, şi natura este rece, neprimitoare. Poeziile de dragoste conturează aspiraţia iubirii într-un cadru natural ideal, cu elemente tipice ca de exemplu codrul, izvorul, lacul, teiul, etc.

Poezia „Sara pe deal” este o idilă pastel, este poemul dorului de dragoste, al visului eului liric îndrăgostit care aspiră la o iubire ideală, eternă. Sentimentul este trăit ca o dorinţă aprinsă a poetului îndrăgostit. Poezia se compune din şase strofe, primele patru fiind descriptive, în care se poate urmări paralelismul dintre natură şi sentiment, natura oglindind trăirile eului liric îndrăgostit, iar ultimele două strofe prezintă scenariul de iubire eminescian, cu momentele ei tipice. Tema poeziei este aspiraţia după iubire într-o natură rustică, ideală pentru împlinirea dorinţei erotice. Titlul sugerează locul şi timpul visului romantic al dragostei.

în prima secvenţă lirică predomină notele de pastel, în care natura terestră se împleteşte cu natura cosmică şi cu elementele cadrului rustic. Prima strofă ilustrează tabloul înserării într-un peisaj natural, în care imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive şi cu figurile de stil specifice pastelului. Personificarea buciumului care „sună cu jale” şi a apelor care „plâng” semnifică armonia dintre natură şi sentiment, poetul aspirând spre o iubire deplină, dar este cuprins de tristeţe, de melancolie.

Imaginile vizuale, cea a turmelor şi a stelelor reflectă trăsăturile cadrului natural în care urmează să se manifeste iubirea.

în cea de a doua strofa apar elementele naturii cosmice care sunt eterne şi amintesc de înfăţişarea iubitei: „luna pe cer” şi stelele de pe bolta senină se identifică cu ochii iubitei. Natura capătă sacralitate „aşa sfântă şi clară” ca şi iubita. Următoarele două strofe redau imaginea rustică a satului în stil panoramic, de la nori şi raze până la streşine, case, fâtâni, stână, fluiere şi omul „cu coasa-n spinare”, adică de la general la detaliu. Imaginea este idilică, pastorală, totul are un aer de vechime: „clopotul vechi”, „streşine vechi”, aceste epitete referindu-se la aspiraţia unei iubiri nemuritoare, dar şi a unei iubiri profunde. Versul „sufletul meu arde-n iubire ca para” accentuează nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire. Legătura dintre natură şi sentiment este redată prin imagini artistice. Liniştirea treptată a naturii şi a satului este în opoziţie cu emoţia crescândă a îndrăgostitului. Sunetul clopotului şi a toacăi sugerează că este seară, dar anunţă şi izbucnirea sentimentelor de iubire.

Ultimele două strofe prezintă ritualul erotic eminescian, cu momentele ei tipice. în partea descriptivă a poeziei sunt deja anunţate unele momente ca aşteptarea, în prima strofă, urmată de dorinţa arzătoare a întâlnirii în a doua strofă „pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”. Emoţia şi nerăbdarea întâlnirii este gradată şi de repetarea exclamaţiei „Ah!” şi a adverbului „în curând”, formând un paralelism sintactic. Spectacolul iubirii este imaginat lângă un salcâm care este copacul sacru al iubirii în poeziile eminesciene. Descrierea ritualului de iubire cuprinde gesturi pline de tandreţe, şoapte de iubire, urmate în final de adormire şi vis.

Folosirea verbelor la viitor proiectează iubirea în plan imaginar, în planul visului poetic: „sta-vom”, „spuneţi-voi”. Este prezentată şi ipostaza naturii ocrotitoare care izolează cuplul de restul lumii „vom adormi sub înaltul / vechiul salcâm”. Bucuria eventualei împliniri a iubirii ideale este redată prin folosirea gerunziului „surâzând”. Interogaţia retorică finală exprimă identificarea iubirii cu viaţa însăşi, poetul fiind capabil de orice sacrificiu pentru această iubire. La perfecţiunea prezentării temei se adaugă şi versificaţia poeziei, aceasta având rimă pereche şi ritm iambic-dactilic, conferind totodată şi muzicalitate textului. Poezia vibrează de emoţie şi sensibilitate, sugerează aspiraţia dragostei absolute într-un cadru natural feeric.

Armonia naturii şi a iubirii realizează acel vizionarism romantic eminescian care, dincolo de idilismul iubirii, priveşte dragostea ca pe o trăire de mare profunzime prin care se oferă posibilitatea integrării în universul etern.