Ştefan Gheorghediu (Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război)

de Camil Petrescu

Varianta 1:
   Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al operei lui Camil Petrescu.

Camil Petrescu a fost un nuvelist, romancier, dramaturg, poet şi doctor în filosofie Român. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului”.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a apărut în perioada interbelică, în anul 1930. Aceasta contribuie la procesul de sincronizare dintre literatura română şi literatura universală prin crearea unor aspecte estetice, dar si prin crearea personajului intelectual lucid.

Romanul este specia genului epic in proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje şi cu un conflict puternic.

La baza romanului lui Camil Petrescu stau niste exerciţii nuvelistice (Romanul căpitanului Andreescu şi Proces verbal de dragoste şi război), ce s-au cristalizat în forma finală în ceea ce astăzi se numeşte „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Temele fundamentale ale textului sunt iubirea şi războiul, după cum ne este evidenţiat şi de cele două părţi ale operei.

Modul de expunere predominant in text este naraţiunea, aceasta este realizată la persoana I, iar pesonajul se identifică cu naratorul. Viziunea este „împreună cu”, iar focalizarea este „internă”, naratorul fiind subiectiv (homodiegetic).

Conflictele romanului sunt interioare şi au în vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în război).

Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută.

Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a autorului, valorificând jurnalul de front al acestuia, articole şi documente din perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.

Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.

Stefan Gheorghidiu spune „Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate” şi „I se cuvine să recunosc că nu m-a înşelat decât când am devenit bogat” din care putem deduce luciditatea de care dă dovadă personajul şi faptul că averea materială poate conduce la lucruri negative între oameni.

După cum singur mărturiseşte, personajul nostru nu a fost niciodată gelos, ci a suferit din iubire. Acceptând-o pe Ela la început din milă, apoi din duioşie, şfârşeşte prin a o iubi-o cu pasiune topind în ea idealul lui, aspiraţia către puritate, adevăr, perfecţiune. Înstrăinarea Elei face să se rupă, să se prăbuşească „axa lui sufletească”. Ceea ce-l frământă până la disperare este nu atât incertitudinea în care se zbate, cât faptul că s-a inşelat, că nu a putut intui de la început adevărul constatat ulterior cu o „uimire dureroasă”: „eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar”.

O primă secvenţă semnificativă este „Gândul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă şi nelinişte, problema dormitului in frig, în zorii zilei”. Din care putem observa că pentru protagonistul nostru moartea nu este percepută ca pe o problemă, ci mai degrabă ca o alinare în comparaţie cu frigul de afară.

O a doua scenă semnificativă este atunci când, întors din război cu certitudinea că a fost înşelat, Gheorghidiu işi demonstrează bărbăţia lăsându-i tot Elei. Astfel acesta îi dovedeşte consoartei sale că războiul l-a învăţat că sunt lucruri mult mai importante în viaţă.

În concluzie, având în vedere cele prezentate ulterior, putem afirma că „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu întruneşte toate notele definitorii unui roman modern de analiză psihologică, subiectiv şi modernist.

 
Varianta 2:
Prin romanele sale şi prin ideile estetice promovate, Camil Petrescu a înnoit în mod fundamental romanul românesc interbelic. Romanul modern subiectiv, de analiză psihologică are drept scop analiza detaliată a vieţii interioare, a unor cazuri de conştiinţă, pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă sau pătrunderea în zona subconştientului. Astfel naratorul omniprezent este un personaj-reflector, deschizând o naraţiune subiectivă.

Ca teoretician al romanului, Camil Petrescu susţine necesitatea creării romanului psihologic, de analiză „Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţă… eroul de roman presupune un zbucium interior…”. Camil Petrescu promovează romanul modern de tip proustian care impune un nou univers epic, o nouă perspectivă narativă şi un nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un căutător de valori absolute, de idealuri, care se află în situaţii-limită şi trăieşte drame de conştiinţă, fiind plin de frământări, incertitudini, îndoieli. Orgolios şi inflexibil, suferă exagerat, fiind hipersensibil, însă are conştiinţă lucidă, analitică. Eroul intelectual este un inadaptat superior, care nu este înţeles de lume, dar nici el nu poate înţelege lumea în care trăieşte. Particularităţile de construcţie a personajului romanului psihologic camilpetrescian sunt: înlocuirea portretului fizic cu detalii fizice semnificative în trăirile personajelor, deplasarea accentului spre conflictul interior, evidenţiat prin analiză şi introspecţie, interesul asupra lumii interioare, utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică, ca introspecţia, monologul interior, memoria afectivă.

Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, un tânăr intelectual, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Naraţiunea realizată la persoana I presupune existenţa unui narator subiectiv, care devine personaj-narator şi astfel prezintă un punct de vedere unic asupra evenimentelor. Această situare a naratorului subiectiv în centrul evenimentelor conferă autenticitate, iar faptele sunt proiectate în conştiinţa şi sufletul naratorului.

Eroul romanului trăieşte drama lucidităţii şi a aspiraţiei spre absolut şi prin figura lui autorul introduce un nou tip de personaj în literatura română: eroul intelectual, inadaptatul superior. Ştefan Gheorghidiu este intelectualul lucid, analitic, care trăieşte drama omului căutător de valori absolute şi care nu-şi găseşte locul în societatea dominată de mediocritate şi imoralitate. Este o fire filozofică, trăieşte în lumea ideilor şi nu este înţeles de lumea în care trăieşte. Se află în situaţii-limită, căutând valori perfecte, de aceea este învins de idealurile sale. Totuşi rămâne învingător moral, având puterea să înţeleagă eşecul şi sufleteşte e dispus să trăiască alte experienţe. Conştiinţa îi conduce trăirile, îndoielile, neliniştile, incertitudinile, frământările sufleteşti, ceea ce conduc la o sensibilitate exagerată.

Gheorghidiu reprezintă intelectualul care trăieşte într-o societate fără valori, într-un mediu care nu se potriveşte cu firea lui de filozof, preocupat de valori superioare, reprezintă un suflet care este dornic de adevăr şi de frumos. Trăsătura lui distinctivă este luciditatea, înţelegând că pasiunea lui, ideile sale sunt în opoziţie cu realitatea. Ştefan face parte din categoria inadaptaţilor superiori, el având o altă concepţie despre viaţă. Este o fire reflexivă, analizându-şi cu exactitate trăirile, sentimentele, frământările sufleteşti. Tot ceea ce trăieşte devine experienţă pe care o analizează şi astfel se autocunoaşte. Filozofează permanent, compară lumea cu conştiinţa sa şi este incapabil de compromisuri. Astfel, Ştefan este un „suflet tare”, deoarece caută valori superioare, absolute şi nu acceptă drumul de mijloc.

Temele romanului sunt sugerate şi prin titlul operei, reprezentând cele două experienţe care sunt definitive în formarea lui ca om: iubirea şi războiul. Prima parte a romanului este bazată pe rememorarea iubirii, iar partea a doua urmăreşte experienţa de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficţiune, iar a doua parte valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole şi documente de epocă, ceea ce conferă autenticitate romanului.
Acţiunea se desfăşoară în Bucureşti şi în Câmpulung, dar şi pe front, iar evenimentele se petrec cu aproximativ doi ani şi jumătate înainte de izbucnirea războiului respectiv în timpul războiului. Timpul şi spaţiul sunt reunite în confesiunea personajului- narator. Conflictul este interior şi se produce în conştiinţa lui Gheorghidiu, care trăieşte o serie de incertitudini şi nelinişti în legătură cu soţia sa. El trăieşte cu iluzia că s-a izolat de realitatea înconjurătoare, dar tocmai această realitate va destrăma cuplul. Astfel, conflictul interior se produce din cauza conflictului exterior, adică între Gheorghidiu şi lumea înconjurătoare.

Prima experienţă de cunoaştere, iubirea e trăită sub semnul incertitudinii şi reprezintă un zbucium sufletesc permanent. Principala trăsătură a eroului este orgoliul, oglindit prin concepţia lui despre iubire: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită…” Acest orgoliu nemăsurat este prezentat prin scena mesei în familie din casa bătrânului avar, Tache.

Ştefan este dezgustat de această moştenire şi se simte tot mai izolat de lumea meschină în care trăieşte. Primirea moştenirii are însă efecte şi în planul sentimentelor, al iubirii, al căsniciei deoarece Ela treptat se schimbă, este atrasă de lux, de bani, de petreceri. Ştefan constată cu tristeţe că soţia lui se îndepărtează sufleteşte de el. Dintr-un orgoliu nemăsurat refuză să fie ca ceilalţi, acei bărbaţi care o atrag totuşi pe Ela.
Suferinţa provine pe de o parte din cauza orgoliului înşelat, pe de altă parte din cauza căutării de certitudini. Iubirea oferă eroului şansa de a se autocunoaşte şi de a înţelege în final că nu există iubire perfectă. Excursia de la Odobeşti declanşează definitiv criza căsniciei. Micile gesturi ale soţiei se amplifică în sufletul lui, de aceea îndoielile se transformă în adevărate catastrofe. încearcă să respingă sentimentul geloziei, al sensibilităţii exagerate, dar suferă enorm. Ştefan suferă nu numai din cauza mândriei înşelate, ci şi pentru că vrea să-şi ascundă suferinţa. Astfel, o altă trăsătură semnificativă este hipersensibilitatea.
Dragostea lui, născută din orgoliu se transformă în gelozie, în incertitudine, în zbucium sufletesc între siguranţă şi nesiguranţă. îşi dă seama că nu este înţeles de Ela, dar nici nu poate trăi fără ea. „femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire pentru triumful unei idei”. Vrea să scape de suferinţă şi de aceea se refugiază în meditaţii, în confesiuni interioare. Nu este înţeles de nimeni, chiar este luat în derâdere pentru cavalerismul său. Ştefan este chinuit de frământările sale, pune la îndoială fidelitatea şi sinceritatea Elei, de aceea se izolează din ce în ce mai mult în propria lume încercând să găsească răspunsuri la întrebările sale, va rămâne neînţeles şi singur.

Din dorinţa de a trăi o altă experienţă pe care o consideră definitorie pentru formarea lui ca om, dar şi dintr-un orgoliu nemăsurat, Ştefan se înrolează voluntar pe front. Imaginea războiului e demitizată, nu este nimic eroic în luptă, totul este absurd şi tragic. Războiul, frontul înseamnă frig, foame, mizerie, oboseală, disperare, moarte, este haos total; frontul e locul incompetenţei sistemului de apărare a ţării. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării cu moartea: un ostaş, cu capul retezat de un glonte „fuge aşa, fără cap”. Parcă e sfârşitul lumii: „cădem cu sufletele rupte în genunchi, apoi alergăm, coborâm speriaţi, nu mai e nimic omenesc în noi”. Trăirea intensă a experienţei războiului îl ajută să se clarifice, să-şi depăşească criza erotică. înţelege că drama omenirii e mai presus de drama individuală.

Prin introspecţie şi monolog interior Ştefan se analizează cu luciditate, alternând între planul real şi cel al amintirii. Dintre modalităţile de caracterizare a personajului portretul eroului reiese cel mai bine din caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, gesturi, atitudini respectiv din relaţia cu alte personaje. Fiind roman subiectiv de analiză, este des folosită autocaracterizarea în conturarea portretului fizic şi moral, „Eram înalt şi elegant”, „lipsit de orice talent… fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza decât într-o dragoste absolută.” Pentru observarea trăirilor interioare, autorul utilizează introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei. „Nu pot gândi nimic… nervii… s-au rupt ca nişte sfori putrede”.

Fire analitică şi reflexivă, caracterizat prin luciditate, sensibilitate exagerată, inteligenţă, dar şi printr-un orgoliu imens Ştefan Gheorghidiu are conştiinţa propriei valori, de aceea se defineşte ca un învingător moral, ca majoritatea eroilor camilpetrescieni. El încearcă să recompună lumea în funcţie de idealul său, de absolut şi are orgoliul de a refuza o realitate care nu este compatibilă cu firea lui şi de a renunţa la o iubire care nu mai corespunde cu idealul său pe care şi-o crease şi pentru care ar fi fost gata să sacrifice totul. Prin figura lui Ştefan Gheorghidiu, Camil Petrescu creează un nou personaj în literatura română, un model uman desăvârşit.