Rezolvare subiectul 1:

1. cuvinte, buze, voci
2. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a, plural a pronumelui personal „-le”. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului.
3. „Le vezi? Au căzut, s-au sculat.”
4. „îs” – sunt ; „deştele” – degetele;
5. forme pronominale de persoana I – „-mi”
Adjective posesive de persoana I – „mele”
6. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”.
Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”.
7. Încă din titlu, îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele, Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă, dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. De altfel, titlul anticipează tema poeziei, relaţia poet – material poetic, cuvintele, în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”.
8. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană, estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”, „Fâstâcite şi neroade”. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”.
9. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric, indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele, huleşte-le), a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”, „huleşte-le!”). În al doilea rând, prin exprimarea directă a trărilor, a sentimentelor eului liric (dezamăgire, revoltă şi uimire, etc.).

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Cinste –

Consider adevarata afirmaţia lui Ştefan Zeletin din care se desprinde ideea că oamenii josnici (“suflarea măgărească”, după cum îi numeşte autorul) care nu inteleg arta şi frumosul, în semn general, încearcă să le distrugă.
În primul rând, oamenii parveniţi din ce în ce mai numeroşi, ce controlează societatea, nu apreciază la adevărata valoare, din punct de vedere cultural sau spiritual un lucru.
În al doilea rând, talentul a început să-şi piardă din importanţă în perioada contemporană, în care el se împleteşte cu artificialul şi nonvaloarea, pierzându-şi din strălucire şi fiind chiar dat la o parte, “înăbuşit”, “tăiat din rădăcina” de persoane lipsite de cultură, răuvoitoare, dar cu mare influenţă.
Nu în ultimul rând, este trist că nu se mai pune preţ pe cinste. De exemplu, cine mai apreciază un om cu o conştiinţă curată, cu o privire sinceră şi cu dorinţa de a face bine ? Din păcate, nimeni. Se caută venituri rapide, voci artificiale, picturi copiate, sculpturi ieftine, imitaţii, cărţi traduse greşit, melodii ce promovează banii şi nonvaloarea. Cinstea a fost dusă la rangul de ruşine: “Cine e cinstit, e prost, nu va şti să se descurce.”
Ca o concluzie, prin afirmaţia sa, Ştefan Zeletin încearcă să ne facă să fim conştienţi de caracterul distructiv al celor ce nu înteleg adevăratele valori precum cinstea şi talentul, criticând dur pe cei necinstiţi.

Rezolvare subiectul 3:

Moara cu noroc de Ioan Slavici

Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici.
Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din literatura română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.
În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela psihologică a lui Caragiale.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.
Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.
Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei specii: tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter format în strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX, iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească făcând ca locul să pară binecuvântat.
Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii.
În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit.
Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică), este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.
Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate sunt ai săi.
Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii.
Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului, aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.
Sămădăul (care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.