Rezolvare subiectul 1:

1. „uzată”=nefolosită, neatinsă; „credincios”=necredincios
2. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării, deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric.
3. a duce cu vorba; a duce grija; a duce dorul (cuiva)
4. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”, „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”.
5. Poezia este un monolog adresat, iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului.
6. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală, în care elementul surprinzător nu poate să intervină; nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise, prezentat într-o manieră avangardistă.
7. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu, numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. Conţinutul textului însă contrariază aşteptările cititorului, deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului, în platitudinea vieţii comune.
8. Textul aparţine mişcării de avangardă, identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber, ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică), utilizarea limbajul uzual, folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic.
9. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii, schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. Prin metafora „arcul din pupilele tale”, eul liric doreşte să sugereze că viziunea, punctul de vedere, este „întors” de altcineva, adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. Fiind scrisă în spirit avangardist, poezia dezvăluie o parte ludică, folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite, cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”, iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”, iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului.

Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Vointa
Din punctul meu de vedere, afirmaţia lui Dimitrie Bolintineanu este adevărată. Dacă vrei ceva cu orice preţ, atunci sigur vei reuşi, pentru că în faţa unei voinţe puternice nu sunt multe forţe care să reziste.
După cum spune şi zicala „Nu există nu pot, există nu vreau!”, voinţa şi puterea sunt într-un raport de interdependenţă, voinţa trebuie să apară prima, dar, numai susţinută de puterea, te va determina să înfrunţi toate obstacolele care vor apărea pe parcursul drumului anevoios ce te aşteaptă până la atingerea ţelului. Din acest punct de vedere un rol important îl are şi puterea fiecăruia de a fi constant cu sine şi de a nu renunţa la primul obstacol ieşit în cale.
Pe de altă parte, este foarte important ca voinţa să fie bine motivată, cum subliniază şi Bolintineanu, „o voinţă fierbinte”; totul vine din interior, din nevoia umană de a duce la capăt un lucru ce-l domină, numai că acesta trebuie să simtă că vrea, nu îi poţi impune. Puterea de a transforma gândul în realitate creşte, astfel, prin motivarea voinţei.
În concluzie, poţi obţine ceea ce îţi propui prin voinţă, trebuie doar să vrei cu adevărat şi vei reuşi!

Rezolvare subiectul 3:
Criticismul junimist
Criticismul junimist, în frunte cu Titu Maiorescu, a impus o nouă direcţie în cultura şi literatura română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Societatea „Junimea” este înfiinţată la Iaşi, în 1863, de către câţiva tineri reveniţi de la studii din străinătate P. P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu. Scopul lor era să aducă un suflu nou în cultura română, fiind conştienţi de situaţia precară a acesteia.
Asociaţia era bine organizată, astfel încât, în 1867, au înfiinţat şi revista „Convorbiri literare”, unde vor fi publicate pentru întâia oară operele de valoare ale marilor clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Societatea „Junimea” a fost formată din câteva etape. Etapa ieşeană se manifestă în trei direcţii: limbă, literatură şi cultură. În această perioadă, se elaborează principiile sociale şi estetice ale junimismului şi se impune necesitatea educării publicului prin aşa-numitele „prelecţiuni populare”.
Cea de-a doua etapă este o etapă de consolidare, afirmându-se reprezentanţii direcţiei noi în poezia şi proza română: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Este o perioadă în care se diminuează teoretizarea criticismului în favoarea judecăţilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne. În etapa a treia (bucureşteană), Societatea este mutată la Bucureşti. Aceasta are un caracter preponderent universitar, prin cercetările istorice şi filosofice.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”, impunându-se ca mentorul grupării, iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural şi literar.
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filosofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română.
Studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” are un puternic caracter didactic, urmărind să iniţieze tinerii scriitori în problemele mai generale ale artei. Obiectivul propus de Titu Maiorescu era delimitarea raportului dintre formă şi fond în poezie, de aceea îşi împarte cercetarea în două capitole: „Condiţiunea materială a poeziei” şi „Condiţiunea ideală a poeziei”.
În „Condiţiunea materială a poeziei”, se dovedeşte că poezia este „arta de a pune fantezia în mişcare prin cuvinte”, lucru realizat prin figuri de stil, tropi, licenţe poetice, expresivitate, dar mai ales prin utilizarea „cuvântului cel mai puţin abstract”, cuvântul fiind „organ de comunicare”, sau prin utilizarea figurilor de stil – epitete, comparaţii, metafore, personificări.
Cealaltă condiţiune, „ideală” reprezintă exprimarea sentimentelor şi pasiunilor. Criticul face o clasificare a obiectelor gândirii omeneşti, astfel încât “iubirea, ura, tristeţea, bucuria, desperarea, mania etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, perceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei niciodată ale artelor”. Primele reprezintă obiectele poetice, deoarece sunt stări ce există în viaţa oricărei persoane, pot fi înţelese de toată lumea, având un grad mai mare de sensibilizare asemănător cu cel al artelor. Celelalte nu pot deveni niciodată arte, întrucât nu sensibilizează, nu trezesc niciun sentiment, fiind neinteresante şi neînţelese de majoritate oamenilor. Obligaţia poetului, spre deosebire de cea a omului de ştiinţă, care susţine adevărul, este de a se expune în faţa cititorului, prin intermediul limbajului figurativ.
Atât artele frumoase, cât şi poezia sunt realizate în urma repaosului intelectual, redând satisfacţia spiritului omenesc, pe când ştiinţa produce fenomene cu efecte nelimitate, în continuă schimbare.
Într-o perioadă în care cultura română se află într-o stare instabilă, Titu Maiorescu întrevede o speranţă în ceea ce priveşte evoluţia literaturii române. Prin lucrarea sa „Direcţia nouă în poezia şi proza românească” face o selecţie între artiştii vremii, arătând „adevăratele valori”.
În poezie, reprezentanţi de frunte erau Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Bodnărescu, iar în proză sunt menţionate nume ca Odobescu, Slavici, Xenopol, P.P. Carp.Tot în această lucrare, Maiorescu aminteşte şi de „talentele inferioare”, care aspirau fără fundament la statutul de artist.
Un alt studiu important, „Comediile d-lui Caragiale”, tratează tema moralităţii în artă şi a înălţării impersonale, pornind de la moralitatea în raport cu opera comică a lui Caragiale.
Pornind de la constatarea că tipurile şi situaţiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitatea socială a timpului, criticul atrage atenţia că artistul recreează realitatea, generalizează pentru a surprinde o trăsătură etern valabilă a omului.
Al doilea argument în susţinerea valorii reale a operelor lui Caragiale este acela că o artă are efect asupra sensibilităţii umane, având un caracter educativ, deoarece produce un sentiment de înălţare şi purificare. Prin urmare, arta e morală prin valoarea ei, nu prin ideile moralizatoare pe care le susţine. Prin această teorie, Maiorescu reuşeşte să combată criticile care respingeau comediile lui Caragiale, pe motiv că ar fi imorale.
„Eminescu şi poeziile lui” este un studiu prin care Maiorescu defineşte profilul geniului şi personalitatea lui Eminescu, scoţând în evidenţă, pe lângă talentul înnăscut, inteligenţa şi memoria poetului, dar şi modernitatea acestuia, prin cultură de nivel european.
Un studiu important în cultura română a fost „Ȋn contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care, prin „teoria formelor fără fond”, Maiorescu se revoltă faţă de situaţia existentă în epocă, tendinţa de a împrumuta forme ale culturilor occidentale şi de a le adapta condiţiilor existente. Acesta susţinea că trebuie adaptate la specificul naţional şi anticipate de crearea unui fond propriu.
Vizând limba română, teoria formelor fără fond are proiecţii în studii precum: „Despre scrierea limbei romane”, „Limba română în jurnalele din Austria”, „Beţia de cuvinte”, „Neologismele”. Maiorescu susţine în aceste studii alfabetul latin şi principiul ortografiei fonetice, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi combate împrumuturile realizate în mod forţat, ridiculizând totodată ceea ce el numeşte sugestiv „beţia de cuvinte”.
Filosof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii române.
În istoria literaturii şi culturii române, „Junimea” a marcat începutul funcţionării sigure a spiritului critic, victoria ideii de valoare estetică şi a dezvoltării simţului artistic, majoritatea ideilor fiind preluate de la etapa anterioară, paşoptistă, dar evoluate. Identificarea principalelor elemente definitorii ale spiritul junimist a fost realizată de Tudor Vianu; în viziunea criticului aceste aspecte ar fi spiritul filosofic şi oratoric, gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic.