Rezolvare subiectul 1:

1. neputinţă = imposibilitate;
Povaţă = sfat;
2. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate, şi totodată dezamăgirea sa.
3. Băiatul acela este slab de înger.
Am cumpărat azio imensă stea de mare.
Este o stea în devenire.
4. Folosirea verbelor la mod indicativ, mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală, subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii, dorinţa de concret.
5. Motivul îngerului (ca semn al divinului), comunicarea cu divinitatea;
6. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”, „mie”, „vorbeai”, „(mă) rog”, etc. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu.
7. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric, rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie, Domnul, vecinicul şi bunul, / Nu mi-ai trimis, de când mă rog, niciunul…”
8. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului, evidentă prin folosirea verbului „vreau”, dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului, exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”, întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului.
9. Limbajul este familiar, îmbinat cu termeni arhaici (ghies), evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări, trăiri ale poetului (deznădejdea, regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii), iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”, „mea”, „mie”).

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Copilarie-

Vârsta copilăriei fericite este una dintre cele mai frumoase etape ale vieţii omului, motiv pentru care fiecare adult şi-o rememorează cu plăcere.
În primul rând, copilăria este perioada inocenţei şi a grijii pentru cei dragi, pentru natură, pentru micul univers în care copilul traieşte. La această vârstă, omul matur în devenire ia în serios orice lucru, cât de neînsemnat, îl cercetează cu multă curiozitate şi emite păreri una mai originală decât cealaltă. Acestea sunt motivele pentru care oamenii mari se amuză la emisiunile televizate în care prichindeii îşi dau cu părerea- pe un ton grav- în legatură cu problemele vieţii. Această primă parte a vieţii este crucială prin fundamentul pe care îl pune la temelia viitoarei individualităţi (comportament, maniere, cunoştinţe primare). De aceea, nu este întamplător faptul ca poporul român a cristalizat această etapă formativă în expresia “cei şapte ani de-acasă”.
În al doilea rând, este important de menţionat că adevărata conştientizare a vârstei copilăriei se petrece în a doua parte a vieţii. Odată cu apariţia copiilor, apoi a nepoţilor, omul matur îşi aminteşte cu nostalgie de vremea când era copilul inocent pe care îl întrezăreşte pe chipurile acestora. Grijile vieţii îl aspresc şi îl fac de multe ori să spună: “ ce n-aş da să fiu copil din nou”.
În concluzie, copilăria şi imaginea asociată a casei părinteşti sunt două rădacini cărora omul le rămâne tributar întreaga viaţa.

Rezolvare subiectul 3:

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii, cu o acţune riguros construită în conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine individualizate. Spre deosebire de povestire, cu care se confundă adeseori, nuvela are următoarele trăsături definitorii: construcţia subiectului este riguroasă, personajele sunt deja caractere formate, accentul este pus pe construcţia personajelor, nu pe acţiune, iar timpul şi spaţiul sunt clar delimitate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, prima şi cea mai importantă fiind nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” a lui Costache Negruzzi. Aceasta este istorică prin temă şi din perspectiva formulei estetice cu elemente clasice.
Titlul nuvelei face referire la personajul principal, anticipând conflictul şi importanţa personajului în operă.
Opera este împarţită în patru capitole, fiecare având câte un moto semnificativ care accentuează conflictul dominant. În centrul nuvelei, scriitorul îl aşază pe Alexandru Lăpuşneanu , domnul Moldovei, acţiunile prezentate cât şi celelalte personaje având rolul de a reliefa caracterul personajului principal.
„Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se întorcea acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul pe care nu l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.” Astfel, Lăpuşneanu „intrase în Moldavia, întovărăşit de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. „
Alexandru Lăpuşneanu este un erou romantic prin calităţi de excepţie şi defecte extreme, caracter realizat pe baza antitezei romantice. Cu alte cuvinte, Lăpuşneanu este un personaj excepţional pus în situaţii excepţionale. Spre deosebire de „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche) din care s-a inspirat Negruzzi), în care este prezentat domnitorul Lăpuşneanu, în nuvela lui Negruzzi este prezentat personajul cu acelaşi nume. Autorul păstrează date istorice, cum ar fi anumite scene şi replici (scena ospaţului, piramida). Abaterile de la documentele istorice sunt intenţionate şi au rol în construirea personajului) boierul Moţoc murise înainte de întoarcerea in ţară a lui Lăpuşneanu, Spancioc şi Stroici fugiseră din ţară în Polonia, uciderea lui Moţoc e inspirată din moartea unui domnitor grec linşat de popor).
Dialogul constituie în opera lui Negruzzi o soluţie artistică folosită cu scopul de a pune în evidenţă evoluţia psihologică a personajului.
Domnitorul este caracterizat direct de catre narator („Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă moarte”) şi celelalte personajue, şi indirect, prin intermediul dialogului, monologului, gestualităţii şi comportamentului.
Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei (omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit Domniţtei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc in mâinile mulţimii), pun în evidenţă tiania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii boierilor.
Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care Lăpuşneanu întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţei, Spancioc şi Stroici, conturează foate bine conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui Lăpuşneanu, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei, impunându-şi ferm autoritatea.
Lăpuşneanu îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea boierilor, la început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i determină pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie.”
Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui Lăpuşneanu, ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu […] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia voastră.”
Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile interioare ale eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanu îl cruţă pe Moţoc pentru încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a domnului.
Partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la biserică.
Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi contrastul din scena uciderii celor 47 de boieri.
Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte galben la faţă, şi ca racla sfântului ar fi tresărit.”
În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre cinismul lui Lăpuşneanu („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului, simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa morţii.
Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era groază a privi această scenă sângeroasă”.
În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o operă de ficţiune care se îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei limbi internaţionale”. (G. Călinescu)