Rezolvare subiectul 1:

1. „pală lumină”, „noapte deplină”;
2. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite, marcând pronunţarea într-o singură silabă; astfel, contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului;
3. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă.
Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani.
4. „tristele becuri cu pală lumină”, „pustiilor pieţe”
5. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă, tipic bacoviană, în care până şi lumina pare tristă. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia, un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie.
6. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului
 mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a)
7. Ultima strofă are aceeşi structură închisă, ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”), cu valoare de refren. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii, al pustiului, ce îl macină pe poet. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i, spaţiul închis în care agonizează poetul, lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară, imagine schematică, obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete), este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare.
8. Titlul poeziei, constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian, dominat de obscuritate, dar şi la „pălirea” sufletului poetului, devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare.
9. – utilizarea versului cu valoare de refren
– tematica: moartea, piaţa pustie.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Prietenie-

După părerea mea, politica Ileanei Vulpescu din acest citat este falsă şi nu sunt de acord cu ea. Ea susţine că prietenia trebuie tratată cu distanţă. Eu cred că fără a oferi totul şi a nu cere nimic nu poţi simţi împlinirea oferită de prietenie. Duşmanul este cel care face rău intenţionat şi o poate face încă o dată, fără a putea vreodată să se apropie de sufletul celuilalt ca un adevărat prieten.
Un prim argument este că doar cel capabil să te accepte cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbi, este un prieten adevărat. El cunoaşte cântecul inimii tale şi îl poate cânta atunci când ai uitat versurile. Prietenul nu va înşela aşteptările niciodată intenţionat şi de aceea nu va putea face rău precum un duşman. De exemplu, atunci când greseşte, pentru că e omeneşte, nu o face cu răutate, chiar dacă ne cunoaşte punctele slabe şi prietenia va rezista obstacolelor.
Pe de altă parte,duşmanul trebuie tratat cu rezervă şi atenţie, cu oarecare respect, dar niciodată ca pe unul care se va putea într-o zi apropia de sufletul meu. Spre exemplu, duşmanului îi se poate vorbi frumos, fără a avea altceva de împărţit cu el, şi mai ales, fără a dori vreodată răzbunarea.
În concluzie, cu teama de dezamăgire, omul nu va descoperi niciodată ce este prietenia. Un prieten adevărat caştigat într-o viaţă nu se poate transforma peste noapte într-un duşman, iar cel care ne-a vrut răul nu va merita niciodată încrederea noastră.

Rezolvare subiectul 3:

Enigma Otiliei de George Calinescu

Tema banului sau a avariţiei este abordată mai ales de către scriitorii realisţi, ce urmareau să redea cât mai fidel şi mai veridic societatea, relaţia dintre mediu şi individ, consecinţele pe care le poate avea acesta asupra comportamentului şi caracterului uman.
În literatura franceză, cel care analizează urmările degradante ale dorinţei de înavuţire, creând personaje memorabile, este Honore de Balzac.
La noi, această temă va fi în centrul unor opere literare ale scriitorilor clasici (“Moara cu Noroc”, “Comoara” de Ioan Slavici, urmărite din perspectiva moralizatoare), dar şi din literatura interbelică, semnificativ fiind romanul “Enigma Otiliei” de George Călinescu.
Apărut în 1938, romanul ilustrează cu precădere programul estetic al lui Călinescu. În concepţia criticului, un roman este viabil în măsura în care aduce existenţa unei lumi de tipuri. În spirit clasicist, el pledează pentru căutarea permanentelor, pentru fixarea universalului şi creează un roman pentru care alege deliberat formula balzaciană. El reface clasicismul în sensul că deplasează elementele de viziune şi de structură spre modernitate.
În acest roman realist autorul încearcă să zugravească o frescă socială (mediul românesc citadin, la începutul secolului al XX-lea) şi foloseşte ca sursă de inspiraţie experienţa lui de viaţă şi pe a altora.
Subiectul romanului este construit în functie de personajul Felix Sima. Evenimentele sunt integrate în largul curs al istoriei unei moşteniri, conflictului romanului, în această perspectivă, avându-şi izvorul în dorinţa de înavuţire agresivă a clanului Tulea.
Naratorul omniscient şi obiectiv creează un univers verosimil în care lumea reală este reflectată ca într-o oglindă. Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca personaj, nici ca martor. Cel mai des, lumea este văzută prin ochii protagonistului. De aceea, cititorul are acces la gândurile personajelor, întelege mai bine felul în care acestea văd lumea.
Acţiunea romanului cuprinde două planuri epice: cel erotic, în care evoluează Otilia şi Felix, şi cel social legat de tema moştenirii – mobilizarea clanului Tulea pentru a intra în posesia averii lui Costache Giurgiuveanu. Intriga se dezvoltă deci pe aceste două planuri care se întrepătrund.
Tema principală este cea socială, cu două componente, ambele balzaciene. Zugrăveşte o frescă socială a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, sub determinare social-economică. Imaginea societăţii reprezintă fundalul maturizării unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Tema iubirii nu ocupă un prim plan, dar creează această impresie deoarece dragostea este un sentiment definitoriu pentru orice fiinţă. Cuplul Otilia-Felix se impune în categoria eşecului provocat din interior. Femeia, surprinzător de matură, se declară frivolă şi inferioară barbatului. Ea se opune căsătoriei, deşi moştenirile ar fi asigurat un trai decent, pe motiv că i-ar frâna cariera lui Felix. În realitate, Otilia îşi apără libertatea şi îşi urmează natura.
Tema moştenirii aduce în prim plan problema banului, a averii, care influenţează adânca viaţă a individului, îi conferă demnitate şi putere în raport cu semenii săi. Ca în romanele lui Balzac, majoritatea personajelor urmăresc la modul obsesiv să între în posesia unei moşteniri care să le schimbe destinul.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, care sugerează universul social pentru tipurile umane realizate. O familie este cea a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici apare şi Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi se cazează la tutorele său legal, Moş Costache. Un alt intrus în această familie este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care afecţiunea pentru Otilia îl aduce în casa acestora.
Cealaltă familie în jurul căreia se organizează subiectul operei este familia surorii lui moş Costache, Aglae. Familie înrudită şi vecină cu prima, ea aspiră la moştenirea averii bătrânului.
Istoria unei moşteniri include două conflicte: primul este iscat în jurul averii bătrânului, iar al doilea destramă familia Tulea din cauza interesului lui Stănică tot pentru aceeaşi avere.
Competiţia dintre anumite personaje (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia) este dată de dorinţa de înavuţire a familiei Tulea, mai exact a Aglaiei şi a lui Stănica Raţiu. Scopul lor este de a dobândi banii, casa, acţiunile, proprietăţile, lucrurile, pământul lui Costache Giurgiuveanu după ce acesta moare şi a dobândi astfel un statut social mai bun. Şeful în familia Tulea este Aglae, un personaj balzacian ce întruchipează dorinţa agresivă de îmbogăţire pornită dintr-un instinct familial. Neavând încredere decât în avere, ea desconsideră activitatea intelectuală, convinsă fiind că “cine citeşte prea mult se scrânteşte”, iar “facultatatea este pentru băieţii de bani gata”. Sora lui moş Costache împroaşcă fără reţinere cu duşmănie pe cei care ar putea să-i lezeze intenţiile de a intra în posesia averii râvnite.
Banul în societate este “zeul suprem”, o valoare într-o societate degradată moral, de aici rolul moştenirii în subiectul romanului dat.
Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, al obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte fiecare mişcarea a celor din casa bătrânului şi pun la cale planuri strategice. Aglae asteaptă să-i moară fratele, îi asediază casa şi dă ordine severe pentru a împiedica înstrăinarea oricărui obiect din proprietatea bătrânului. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fata, moş Costache amână înfierea ei, de dragul banilor şi din frica de Aglae. Stănică Raţiu urmăreşte şi el, ca şi Aglae, să parvină şi visează averea Clanului Tulea, dar sustrage banii lui moş Costache.
Lupta acerbă pentru moştenire influenţează mai multe destine şi concentrează toate energiile clanului Tulea, casa lui moş Costache este continuu supravegheată şi asediată atunci când bătrânul se îmbolnăveşte. Atunci când suferă un puternic atac cerebral, moş Costache se gândeşte mai serios la viitorul Otiliei şi-i încredinţează lui Pascalopol trei bacnote pentru a le depune la banca în contul “fe-fetiţei” lui, dar se răzgândeşte. În timpul celui de-al doilea atac al bolii bătrânului, Stănică profită de absenţa lui Felix şi a Otiliei şi de neatenţia Aglaiei şi fură banii bătrânului de sub salteaua pe care zăcea, provocându-i moartea.
Faţă de moştenire, Felix, Otilia şi Pascalopol au o atitudine defensivă, în construcţia romanlui fiind pusă în antiteza cu clanul Tulea şi Stănică Raţiu. Şi George Călinescu a menţionat că Felix şi Otilia sunt, în roman, ”în calitate de victime şi termeni angelici de comparaţie”.
Din acestă perspectivă, romanul devine un tablou al moravurilor micii burghezii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Aspectele avariţiei, lăcomiei şi parvenismului sunt supuse observaţiei şi criticii î în romanul realist.
Specific operei balzaciene, şi în romanul “Enigma Otiliei” viaţa socială este studiată având permanent viziunea unităţii ansamblului. În “Enigma Otiliei” Călinescu adoptă o perspectivă de moralist clasic, o analiză la stadiul de observaţie a eticii umane, pe care o diferenţiază pe tipuri.