Rezolvare subiectul 1:

1. înlănţuiţi = uniţi; melancolie = tristeţe.
2. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului.
3. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”.
4. Teme/motive literare: tema iubirii, motivul cântecului, motivul lunii.
5. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”.
6. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora, prin intensitatea lor, îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră, materială, au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate, un clocot interior.
7. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste, idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”, „să cânte”. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare.
8. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui, creând o atmosferă melancolică, aflată în contrast cu cea dinamică, înfocată, din incipitul poeziei. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”, care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric, dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”, prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc, spre care tinde eul liric, plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”.
9. Cuvântul cântec, devenit un motiv al poeziei, simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa, sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat, referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii, iar cântecul devine asemenea unei vrăji, o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Glorie –

Mă număr printre cei care sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Muşatescu potrivit căreia nu gloria este efemeră, ci doar aceia care o au.
În primul rând, omul este, prin însăşi natura sa muritoare, efemer din punct de vedere fizic, dispariţia trupului său fiind inevitabilă. Însă există oameni care, pe parcursul vieţii, reuşesc prin faptele sau calităţile lor excepţionale să câştige aprecierea şi respectul a numeroase persoane, devenind faimoşi şi fiind încununaţi de glorie. Aceste persoane de renume, reprezentând mari valori pentru societate, primesc numeroase onoruri şi rămân întipărite în mintea semenilor lor.
În al doilea rând, gloria obţinută de cei care au reuşit să se remarce în mod deosebit nu se menţine doar pe durata vieţii acestora deoarece ei rămân, prin ceea ce au realizat, în istorie şi devin exemple demne de urmat pentru posteritate. Astfel, atunci când aceşti oameni se sting din viaţă, ei lasă în urma lor o moştenire spirituală, care, datorită valorii ei pentru umanitate, este perpetuată de către urmaşi, iar viaţa şi faptele lor devin o sursă de inspiraţie pentru generaţiile viitoare. Prin urmare, gloria cu care au fost răsplătiţi oamenii excepţionali dăinuie cu mult după dispariţia lor şi este modul prin care ei reuşesc să devină eterni.
În concluzie, oamenii sunt într-adevăr efemeri, dar prin realizările lor remarcabile ei dobândesc glorie, care îi menţine vii în amintirea urmaşilor.

Rezolvare subiectul 3:

Enigma Otiliei de George Calinescu

În cadrul lucrării ,,Poetica romanului românesc interbelic”, Gheorghe Glodeanu afirmă că G. Călinescu, optând pentru romanul de tip balzacian, respectă şi trăsăturile acestuia, reprezentative fiind: atenta observaţie a socialului, utilizarea detaliilor, naraţiunea la persoana a treia, existenţa naratorului omniscient, observarea umanităţii sub latură morală, prezentare frescei Bucureştiului înainte de Primul Război Mondial.
Romanul ,,Enigma Otiliei” apare în anul 1938 şi este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu, celelalte fiind ,,Cartea nunţii”, ,,Bietul Ioanide” şi ,,Scrinul negru”.
În crearea romanului său, Călinescu optează pentru metoda balzaciană, acesta aparţinând realismului clasic, dar având şi influenţe moderniste.
Însuşi G. Călinescu defineşte în anul apariţiei romanului tema acestuia ca fiind ,,monografia unei familii bucureştene”. Aşadar, autorul evidenţiază viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în raport cu valoarea principală din societatea degradată din punct de vedere moral, aceasta fiind banul. Această temă este de factură balzaciană, întreaga acţiune fiind concentrată în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu.
Titlul iniţial, ,,Părinţii Otiliei”, reliefa ideea balzaciană a paternităţii, fiecare dintre personajele romanului determinând soarta Otiliei, ca nişte ,,părinţi”. Motivul paternităţii se menţine, însă, la nivelul întregului roman chiar dacă titlul a fost schimbat de editor, dovedind înclinaţia lui Călinescu spre studiul acestei problematici. Astfel, Costache Giurgiuveanu o iubeşte sincer pe Otilia dar nu îi asigură viitorul, sentimentele fiindu-i învinse de avariţie. Fata va fi nevoită să se mărite cu Pascalopol, care declară că nu poate distinge ce este patern şi ce este viril în sentimentele lui pentru Otilia. În cadrul familiei Tulea, destinele copiilor sunt stăpânite de Aglae, acestora fiindu-le anulată şansa împlinirii matrimoniale; retardul lui Titi se explică ca o tară pe care a moştenit-o pe linie paternă, păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor.
Fiind proză realistă, scrierea ,,Enigma Otiliei” este caracterizată de prezenţa detaliilor care îi conferă veridicitate. Descrierea spaţiilor (strada Antim, arhitectura, interiorul casei) şi a vestimentaţiei dau impresia de autenticitate.
Acţiunea romanului se deschide în stil realist prin încadrarea în timp şi în spaţiu a personajelor. Adolescentul Felix Sima, absolvent al Lieului Internat din Iaşi, vine la unchiul şi tutorele lui în luna iulie 1909 pentru a urma Facultatea de Medicină.
Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu relevă şi trăsăturile de caracter ale acestuia, sugerându-se de asemenea şi contrastul dintre aparenţă şi esenţă, acesta fiind un burghez îmbogăţit care însă nu deţine fondul cultural necesar poziţiei sale.
Pentru a portretiza personajele, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Apar personajele tipice, moş Costache fiind avarul, Aglae ,,baba absolută”, Aurica fata bătrână, Simion dementul senil, Stănică Raţiu arivistul, Titi retardatul, iar Stănică Raţiu un reprezentativ personaj pentru tipul parvenitului. Felix şi Otilia, fiind caractere în formare, nu se încadrează într-o tipologie.
Competiţia pentru averea bătrânului avar reliefează efectele în plan moral, ale obsesiei îmbogăţirii. Costache Giurgiuveanu deţine imobile, restaurante, acţiuni dar gândindu-se că mai are timp, nu face nimic pentru a-i asigura viitorul Otiliei, deşi o iubeşte. Pe de altă parte, ,,clanul” Tulea, cum este denumit de Ov. S. Crohmălniceanu, doreşte succesiunea totală a averii lui, plan pus în pericol de ipotetica înfiere a Otiliei. Stănică Raţiu urmăreşte să ia averea familiei Tulea, dar realizând că bătrânul Costache are o avere mai mare încercă prin diferite tertipuri să intre în posesia ei, lucru realizat într-un final.
Sunt observate aspecte ale socialului ce ţin de familia burgheză (căsătoria, relaţia dintre soţi, statutul orfanilor). Din perspectiva ,,spiritului burghez”, împlinirea umană presupune întemeierea unei familii. Din acest motiv, căsătoria îi preocupă pe mulţi dintre eroii romanului. Astfel, Felix vede căsătoria ca pe o încununare a iubirii, realizarea socială fiind pentru el atât afirmarea în plan profesional cât şi întemeierea unei familii. Otilia alege să se căsătorească din nevoia confortului şi a unei protecţii. Pentru Stănică Raţiu, căsnicia reprezintă doar un mijloc de parvenire, însurându-se cu Olimpia doar pentru zestrea pe care nu o va primi niciodată. Titi trăieşte o experienţă matrimonială de scurtă durată. Aurica, fată bătrână, doreşte să se căsătorească din vanitate. În familia Tulea, rolurile sunt inversate, Aglae fiind cea care deţine autoritatea iar Simion cel care brodează, lucru evidenţiat chiar in una din primele secvenţe ale romanului când sunt prezentate personajele. Orfanii-Felix şi Otilia au doi protectori, pe Costache şi pe Pascalopol. Primul, deşi este o victimă a banului îi iubeşte sincer pe cei doi orfani. Leonida Pascalopol simte nevoia de a o proteja pe Otilia, trecerea timpului transformându-i afecţiunea paternă în dragoste virilă.
Romanul ,,Enigma Otiliei” este realizat prin naraţiunea la persoana a III-a. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, însă vor apărea şi fragmente văzute de ,,ochiul unui estet”. În acest sens, reprezentativ este fragmentul introductiv, în care naratorul este unul specializat, observând detalii pe care doar un specialist le-ar observa. Naratorul este omniscient, ştiind mai multe decât personajele sale.
Aşadar, ,,Enigma Otiliei” este un roman balzacian prin: veridicitate, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul moştenirii, rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare, profunzimea observaţiei morale.

Patul lui Procust de Camil Petrescu

Romanul „Patul lui Procust” scris de Camil Petrescu este, prin aspectul său modern, o frescă a societăţii, pe care o ilustrează într-un mod subiectiv, influenţat de perspectivele personajelor aflate în centrul acţiunii. Atenţia se îndreaptă, aşa cum este sugerat încă din titlu, spre modul în care ideile preconcepute sunt aplicate în viaţa socială, în paralel cu viaţa intimă, particulară. Lipsa de înţelegere în cazul celor două cupluri centrale din roman (Fred Vasilescu – Doamna T. şi George Demetru Ladima – Emilia Răchitaru), corelată cu lipsa de consideraţie a societăţii faţă de omul intelectual (Ladima) sunt atribuite unor cauze subiective şi, deci, datorate modului în care fiecare individ percepe realitatea. Astfel, în ciuda faptului că tratează subiecte dezbătute şi de alţi scriitori aparţinând altor epoci, Camil Petrescu îşi demonstrează caracterul inovator, prin perspectiva nouă, subiectivă şi, în acelaşi timp, autentică, pe care o aduce în prim-planul literaturii.
Una din cele două teme regăsite pe întreg cuprinsul romanului este iubirea şi modul în care ea este înţeleasă de diferite personaje. Astfel, folosindu-se nararea la persoana întâi, perspectivele se multiplică, iar înţelegerea textului se relativizează; textul se focalizează spre interiorul personajelor, conferind o notă profund psihologică romanului. Analizându-se cuplul format din Ladima şi Emilia se poate observa faptul că nepotrivirea dintre cei doi începe încă de la aşteptările pe care le au unul de la celălalt. Pentru primul, iubirea reprezintă nivelul maxim, din punct de vedere al intensităţii trăirii sentimentelor, la care se poate ajunge în viaţă. El percepe pasiunea sa pentru fiinţa iubită mai presus de grijile sale cotidiene, sau de problemele societăţii în care trăieşte, fiind dispus să îşi sacrifice orice bun în scopul apropierii faţă de aceasta. Eşecurile sale pe plan profesional, îl determină să îşi manifeste dorinţele de afirmare prin Emilia, sprijinindu-i şi facilitându-i prin eforturi susţinute apariţia pe scena Teatrului Naţional, ca actriţă. Sentimentul aproape pătimaş determină în Ladima o anume aviditate faţă de Emilia, pe care o percepe ca parte din propria sa persoană. Pentru ea, însă, iubirea se rezumă, mai degrabă la stadiul materialist, mecanic, necesar obţinerii de anumite servicii şi favoruri. Felul nepăsător în care îl tratează pe Ladima – profund îndrăgostit de ea, ca persoană – indică faptul că, în viziunea ei, sentimentele se rezumă la aparenţe şi la manifestări de faţadă, refuzându-le şi celor din jurul ei dreptul de a ieşi din acest tipar.
Modul în care personajele îşi schimbă perspectiva, unul faţă de celălalt, poate fi extins şi dincolo de iubire, la un nivel al tuturor relaţiilor stabilite între acestea. Un exemplu în acest sens este raportul legăturilor dintre Fred Vasilescu şi George Ladima; acesta este supus schimbărilor, în funcţie de percepţia de moment a fiecăruia. Între ei se stabileşte un sentiment de adversitate la început, odată cu duelul avut la Techirghiol care, însă, se schimbă cu ocazia întâlnirilor viitoare, pe parcursul cărora între cei doi se dezvoltă o relaţie de amiciţie. Mai mult, odată cu descoperirea scrisorilor lui Ladima adresate Emiliei, acesta îi va apărea lui Fred într-o postură mult mai complexă, schimbată de contradicţia apărută între caracterul său intransigent şi pasiunea oarbă faţă de o persoană nestatornică în iubire. Este momentul în care Fred încetează să judece conform ideilor sale preconcepute şi înţelege nevoia de a dezlega misterul morţii autorului textelor adresate Emiliei ca pe o datorie morală faţă de cel decedat.
Scrisorile citite în dormitorul Emiliei Răchitaru conţin, în acelaşi timp, şi o dovadă a modului în care Ladima, în calitate de intelectual, este marginalizat de către societate şi, în acelaşi timp, perceput ca un instrument pentru cei care vor să obţină puterea. Existenţa pe care o duce este modestă, fără putere financiară; în schimb este prezentat ca un om care are „coloană vertebrală”. Destinul său tragic, însă, arată că tocmai această integritate morală este elementul care îi va determina declinul, în urma unui conflict cu şefii ziarului „Veacul” pentru care scria. Imparţialitatea sa, dovedită prin faptul că redacta articole împotriva intereselor superiorilor săi, nu este bine primită, drept pentru care este restricţionat în temele pe care le abordează în scrierile sale. Ca urmare, Ladima, obişnuit să „scrie doar lucruri în care crede” îşi dă demisia, renunţând la ultima lui sursă de venit sigur, acest lucru putând fi interpretat ca unul din motivele pentru care personajul se sinucide în cele din urmă.
Aspectul social al romanului este reliefat totodată şi pe baza relatărilor lui Fred Vasilescu, membru recunoscut al înaltei societăţi din România la acea vreme şi un participant constant la întâlnirile mondene. Pe baza memoriei sale involuntare şi, prin scrisorile scrise de Ladima, se recompune, la nivelul textului, un tablou al vieţii economice tipice pentru perioada interbelică. Se povestesc jocuri de culise ale căror protagonişti sunt Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu (poreclit Lumânăraru) şi, pentru înţelegerea mai bună a contextului, se dau informaţii privind situaţia politică şi socială a vremii.
Descris în viziunea naratorului-autor, Fred este prezentat ca un personaj care „rămânea la aspectele de suprafaţă”, fără posibilitatea de a înţelege lucrurile care depăşeau aparenţele. Astfel se poate generaliza, pe baza textului, o perspectivă asupra societăţii de tip înalt ca un „cerc vicios” în care membri componenţi sunt încurajaţi de context şi de cei din jur în a-şi masca adevăratele intenţii şi idei. Este, în acest sens, de remarcat faptul că, încă de la primele încercări de a scrie în jurnal, destăinuind amănunte nemărturisite până atunci, Fred simte o bucurie a scrisului „mai tare ca heroina însăşi”. Acest lucru sugerează faptul că personajul simţea nevoia apăsătoare de a-şi comunica impresiile şi sentimentele, însă, până în acel moment, nu avusese ocazia să le împărtăşească nimănui.
Din punct de vedere al sfârşitului tragic al intelectualului, romanul ar putea fi interpretat ca o dramă socială, în cazul în care Ladima s-ar fi sinucis datorită condiţiilor în care ajunsese să trăiască; astfel, banii găsiţi în buzunarul său reprezintă doar o modalitate prin care acesta îşi ascunde gestul faţă de opinia publică. De cealaltă parte, misterul care planează asupra morţii lui Fred Vasilescu poate indica inadaptabilitatea acestuia la condiţiile pe care trebuia să le înfrunte. Motivul pentru care o respinge pe doamna T. rămâne până la final necunoscut. Drama lui, precum şi cea a lui Ladima, este manifestată prin suferinţa produsă de iubire şi de încercarea de a-şi păstra demnitatea.
Luându-se în calcul caracterul subiectiv al romanului „Patul lui Procust”, narat la persoana întâi de personaje ale căror personalitate iese din comun, putem vorbi de un pluriperspectivism obţinut la un nivel atât psihologic (prin analiza personala asupra evenimentelor petrecute) cât şi social, obţinut prin redarea contextului social, istoric şi politic al vremii. Inovaţiile aduse de romanul modern, promovat de Camil Petrescu, schimbă percepţia obiectivă, detaşată de întâmplările relatate la persoana a treia, prezentând subiectul cu ajutorul unor exponenţi direct implicaţi în societatea în care trăiesc, pe baza fluxului memoriei involuntare.