Rezolvare subiectul 1:

1. ursuză = posomorâtă; taină= secret;
2. În primul vers, cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului).
3. Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ).
Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ).
4. Teme/ motive prezente în poezie: timpul, luna, umbra.
5. Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea, acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu nostalgie, nefiind mulţumit de prezent. Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant
(,, tulburi nori”, ,,văzduhul veşted”, ,,mohorâte flori”, ,,ursuză luna” etc.).
6. În poezia ,,Grădinile Amăgirii”, apare ideea trecerii ireversibile a timpului. Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie, cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (,,în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”).
7. Epitetul ,,văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul, acesta fiind lipsit de viaţă, mohorât, inducând un sentiment de tristeţe. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric, natura împărtăşindu-i parcă suferinţa.
8. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe. Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut, la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire.
Apare epitetul în inversiune ,,searbedele zori”, figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură. Totodată, acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric, lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el. Inversiunea ,,amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul, respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce.
9. Titlul ,,Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (,,grădinile”) şi unul abstract (,,Amăgirii”), care este personificat prin scrierea cu majusculă. Astfel, se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric, spaţiu legat de clipa prezentă, clipă în care nu mai există decât amăgirea.
Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (,,s-a ofilit”, ,,ursuză”, ,,tulburi”, ,,veşted”, ,,vei plânge”, ,,amara”, ,,mohorâte”, ,,searbedele”), arătându-se starea eului liric – regretul după ,,apusa tinereţe”. Spaţiul imaginat, grădina, trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului, a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie, o imagine a efemerului.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Ideal-

Panait Istrati afirmă că se poate spune că ai un ideal doar atunci când te dedici acestuia şi nu precupeţeşti niciun sacrificiu pentru a-l atinge. Consider că Panait Istrati are dreptate când afirmă că ,,iubirea” pentru un ideal se materializează prin fapte.
În primul rând, existenţa unui ideal îi face pe oameni să înfăptuiască tot ce le stă în putinţă pentru ca acesta să devină realitate. Astfel, despre cei care fac prea puţine pentru idealul lor, se poate afirma că nu-şi doresc în mod real împlinirea acestuia.
În al doilea rând, se ştie că cei care îşi propun să atingă un ideal trebuie să sacrifice alte lucruri în favoarea acestuia. De exemplu, cei care doresc să aibă rezultate remarcabile la examene trebuie să-şi dedice timpul liber învăţării. Nu se obţine nimic durabil fără un efort susţinut.
Pe de altă parte, dacă parcursul până la atingerea unui ideal presupune depăşirea multor dificultăţi, toate acestea îl vor face pe cel care luptă să treacă peste ele să aprecieze mai mult valoarea idealului propus iniţial şi îi vor întări caracterul, conferindu-i şi încredere în forţele proprii.
În concluzie, existenţa unui ideal implică sacrificii deoarece acesta necesită timp şi dedicare maximă pentru a deveni realitate.

Rezolvare subiectul 3:

Enigma Otiliei de George Calinescu

În cadrul lucrării ,,Poetica romanului românesc interbelic”, Gheorghe Glodeanu afirmă că G. Călinescu, optând pentru romanul de tip balzacian, respectă şi trăsăturile acestuia, reprezentative fiind: atenta observaţie a socialului, utilizarea detaliilor, naraţiunea la persoana a treia, existenţa naratorului omniscient, observarea umanităţii sub latură morală, prezentare frescei Bucureştiului înainte de Primul Război Mondial.
Romanul ,,Enigma Otiliei” apare în anul 1938 şi este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu, celelalte fiind ,,Cartea nunţii”, ,,Bietul Ioanide” şi ,,Scrinul negru”.
În crearea romanului său, Călinescu optează pentru metoda balzaciană, acesta aparţinând realismului clasic, dar având şi influenţe moderniste.
Însuşi G. Călinescu defineşte în anul apariţiei romanului tema acestuia ca fiind ,,monografia unei familii bucureştene”. Aşadar, autorul evidenţiază viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în raport cu valoarea principală din societatea degradată din punct de vedere moral, aceasta fiind banul. Această temă este de factură balzaciană, întreaga acţiune fiind concentrată în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu.
Titlul iniţial, ,,Părinţii Otiliei”, reliefa ideea balzaciană a paternităţii, fiecare dintre personajele romanului determinând soarta Otiliei, ca nişte ,,părinţi”. Motivul paternităţii se menţine, însă, la nivelul întregului roman chiar dacă titlul a fost schimbat de editor, dovedind înclinaţia lui Călinescu spre studiul acestei problematici. Astfel, Costache Giurgiuveanu o iubeşte sincer pe Otilia dar nu îi asigură viitorul, sentimentele fiindu-i învinse de avariţie. Fata va fi nevoită să se mărite cu Pascalopol, care declară că nu poate distinge ce este patern şi ce este viril în sentimentele lui pentru Otilia. În cadrul familiei Tulea, destinele copiilor sunt stăpânite de Aglae, acestora fiindu-le anulată şansa împlinirii matrimoniale; retardul lui Titi se explică ca o tară pe care a moştenit-o pe linie paternă, păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor.
Fiind proză realistă, scrierea ,,Enigma Otiliei” este caracterizată de prezenţa detaliilor care îi conferă veridicitate. Descrierea spaţiilor (strada Antim, arhitectura, interiorul casei) şi a vestimentaţiei dau impresia de autenticitate.
Acţiunea romanului se deschide în stil realist prin încadrarea în timp şi în spaţiu a personajelor. Adolescentul Felix Sima, absolvent al Lieului Internat din Iaşi, vine la unchiul şi tutorele lui în luna iulie 1909 pentru a urma Facultatea de Medicină.
Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu relevă şi trăsăturile de caracter ale acestuia, sugerându-se de asemenea şi contrastul dintre aparenţă şi esenţă, acesta fiind un burghez îmbogăţit care însă nu deţine fondul cultural necesar poziţiei sale.
Pentru a portretiza personajele, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Apar personajele tipice, moş Costache fiind avarul, Aglae ,,baba absolută”, Aurica fata bătrână, Simion dementul senil, Stănică Raţiu arivistul, Titi retardatul, iar Stănică Raţiu un reprezentativ personaj pentru tipul parvenitului. Felix şi Otilia, fiind caractere în formare, nu se încadrează într-o tipologie.
Competiţia pentru averea bătrânului avar reliefează efectele în plan moral, ale obsesiei îmbogăţirii. Costache Giurgiuveanu deţine imobile, restaurante, acţiuni dar gândindu-se că mai are timp, nu face nimic pentru a-i asigura viitorul Otiliei, deşi o iubeşte. Pe de altă parte, ,,clanul” Tulea, cum este denumit de Ov. S. Crohmălniceanu, doreşte succesiunea totală a averii lui, plan pus în pericol de ipotetica înfiere a Otiliei. Stănică Raţiu urmăreşte să ia averea familiei Tulea, dar realizând că bătrânul Costache are o avere mai mare încercă prin diferite tertipuri să intre în posesia ei, lucru realizat într-un final.
Sunt observate aspecte ale socialului ce ţin de familia burgheză (căsătoria, relaţia dintre soţi, statutul orfanilor). Din perspectiva ,,spiritului burghez”, împlinirea umană presupune întemeierea unei familii. Din acest motiv, căsătoria îi preocupă pe mulţi dintre eroii romanului. Astfel, Felix vede căsătoria ca pe o încununare a iubirii, realizarea socială fiind pentru el atât afirmarea în plan profesional cât şi întemeierea unei familii. Otilia alege să se căsătorească din nevoia confortului şi a unei protecţii. Pentru Stănică Raţiu, căsnicia reprezintă doar un mijloc de parvenire, însurându-se cu Olimpia doar pentru zestrea pe care nu o va primi niciodată. Titi trăieşte o experienţă matrimonială de scurtă durată. Aurica, fată bătrână, doreşte să se căsătorească din vanitate. În familia Tulea, rolurile sunt inversate, Aglae fiind cea care deţine autoritatea iar Simion cel care brodează, lucru evidenţiat chiar in una din primele secvenţe ale romanului când sunt prezentate personajele. Orfanii-Felix şi Otilia au doi protectori, pe Costache şi pe Pascalopol. Primul, deşi este o victimă a banului îi iubeşte sincer pe cei doi orfani. Leonida Pascalopol simte nevoia de a o proteja pe Otilia, trecerea timpului transformându-i afecţiunea paternă în dragoste virilă.
Romanul ,,Enigma Otiliei” este realizat prin naraţiunea la persoana a III-a. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, însă vor apărea şi fragmente văzute de ,,ochiul unui estet”. În acest sens, reprezentativ este fragmentul introductiv, în care naratorul este unul specializat, observând detalii pe care doar un specialist le-ar observa. Naratorul este omniscient, ştiind mai multe decât personajele sale.
Aşadar, ,,Enigma Otiliei” este un roman balzacian prin: veridicitate, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul moştenirii, rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare, profunzimea observaţiei morale.