Rezolvare subiectul 1:

1. cu ochii în soare, soare cu dinţi
2. Din punct de vedere fonetic, apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul, conferind oralitate stilului.
3. „cevaşi”, „sgomot”, „blajană”
4. teme/motive: natura, luna, singurătatea ş.a.
5. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”, „eu”, „mă”.
6. Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete –
„plăcuta vreme”, „tristă vale”, repetiţia – „încet, încet”, personificarea – „luna[…]îşi caută de cale adesea mulţumind”), care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive.
7. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea, singurătatea, luna şi stelele, visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură; singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric.
8. Atmosfera strofei este de melancolie, tipic unei creaţii romantice. Motivul lunii este predominant, acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). În ultimele două versuri, aceasta este personificată. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere, cu frunte mai blajană / Îşi caută de cale adesea mulţumind”). Prin repetiţia „încet, încet…se urcă”, dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. În această strofă, Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”.
9. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului, sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric, care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi, a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme, în astă tristă vale,/ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu.”).

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Iluzie –

Mihail Sadoveanu susţine că omul are tendinţa de a se hrăni cu ceea ce îşi clădeşte el ca fiind ideal. Astfel visul şi iluzia devin rezultate ale dorinţelor subiective ale fiecăruia dintre noi. Consider că afirmaţia sa este adevărată, bazându-mă pe motive precum dorinţa omului de a se detaşa în anumite momente de realitatea cotidiană, care poate deveni dură, lipsită de sensibilitate.
În primul rând, permanenta încercare de a schimba ceva în viaţa de zi cu zi ţine de natura umană, care îşi construieşte instinctiv şi o imagine a idealului. Reuşeşte sau nu să-şi atingă „idealul”, omul are nevoie permanent de speranţă, de conservarea dorinţei de a merge mai departe. Iluzia şi visul pot să-i ofere această forţă.
În al doilea rând, nu trebuie uitat faptul că suntem fiinţe duale, avem dimensiune materială, dar şi spirituală. Sufletul – latura sensibilă a personalităţii noastre, ne defineşte chiar individualitatea, făcând diferenţa dintre eu şi un altul. În fond, lumea e „visul sufletului nostru”.
Nu în ultimul rând, aş menţiona că uneori iluzia poate duce la realitate. Pornind de la o idee, care ne apare iniţial doar ca o iluzie, putem ajunge să înfăptuim lucruri surprinzătoare atât pentru noi, cât şi în viziunea celorlalţi. Trebuie numai să credem cu adevărat.
În concluzie, dincolo de realul şi concretul vieţii avem nevoie şi de iluzie, de vis. Determinant pentru om nu este doar ceea ce face zilnic, ci şi ceea ce încearcă să-şi clădească în paralel, pentru a-şi satisface nevoia de „ideal”.

Rezolvare subiectul 3:

Enigma Otiliei de George Calinescu

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o perioadă de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi romantismului.
Incipitul realist al romanului fixează elementele temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte (naratorul le realizează concise, dar sugestive portrete) cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un romanul circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul romanului ele reflectă realitatea.
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de comparaţie”, după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de medicină. Pe fiica vitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei. Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană – reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în acestă scenă.
Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl descumpănesc însa. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţa de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! […] Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.
Consider că în relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.