Rezolvare subiectul 1:

1. a-şi lua inima în dinţi; a avea o inimă de aur; a-şi călca pe inimă; a pune la inimă.
2. Virgulele din versul „Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei.
3. amară = dureroasă, tristă; azur = albastru.
4. Teme/motive: tema dezmărginirii, motivul arhanghelului, motivul stelei.
5. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”, „voi deslipi”, „voi sfărâma”, „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”, „meu”, „-mi”, „mea”.
6. Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”, „voi deslipi”), de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”, „voi culca”, „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă, de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”, „m-oi topi”).
7. Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului, care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc, între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. Astfel, norul, „şalupă/Ritmată de arhangheli”, este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric.
8. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. Oximoronul „creştete de hău” sugerează imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă, iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea, reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile şi regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului.
9. Titlul „Desmărginire”, care prefigurează tema poeziei, sugerează eliberarea de materialitate a eului liric, desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut, la Divinitate.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Ipocrizie/Falsitate-

Sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Muşatescu potrivit căreia refuzul sincer este de preferat aprobării ipocrite.
În primul rând, ascunderea adevăratelor sentimente, opinii şi dorinţe în spatele unei atitudini aprobative, indiferent de circumstanţe, înfăţişarea realităţii inconvenabile într-un mod care să le facă plăcere celorlalţi, într-un cuvânt – ipocrizia, le dăunează în primul rând celor cărora le este prezentată o versiune mult distorsionată a adevărului, celor care sunt astfel încurajaţi să-şi creeze o imagine eronată atât despre ceea ce îi înconjoară, cât şi despre propria persoană. Unii oameni recurg la ipocrizie pentru a obţine de la ceilalţi ceea ce îşi doresc, arătându-se mereu dispuşi să-i urmeze şi să îmbrăţişeze credinţele lor. Alţii consideră că este mai bine să îi mintă pe cei din jur decât să îi rănească spunându-le un adevăr neplăcut. Şi cel de-al doilea caz, deşi diferit din punct de vedere al motivaţiei faţă de primul, este reprobabil deoarece nu există nicio scuză pentru înşelarea deliberată a semenilor.
În al doilea rând, apelarea la ipocrizie îl influenţează negativ chiar pe cel care alege această atitudine. O persoană care le spune mereu celorlalţi ceea ce îşi doresc să audă, care îşi disimulează trăirile interioare şi care îşi ascunde adevăratul caracter devine frustrată din pricina imposibilităţii de a-şi manifesta adevărata personalitate şi poate ajunge treptat să creadă că numai afişând permanent o atitudine aprobativă, încurajatoare, va fi acceptată de ceilalţi.
În concluzie, consider că afirmaţia lui Tudor Muşatescu este adevărată şi că este întotdeauna necesară exprimarea sentimentelor şi a părerilor sincere, chiar dacă în multe situaţii această cale nu e uşor de urmat.

Rezolvare subiectul 3:

Patul lui Procust de Camil Petrescu
După cum afirmă Mario Vargas Llosa în „Scrisori către un tânăr romancier”, există două timpuri: cel cronologic şi cel psihologic. Cel cronologic există obiectiv, independent de percepţia individului, poate fi calculat în funcţie de anumite repere exacte („mişcarea astrelor în spaţiu”) şi domină evoluţia existenţei oamenilor, de la naştere până la moarte. Spre deosebire de acest timp, cel psihologic este subiectiv şi depinde de emoţiile şi acţiunile oamenilor.
Raportul dintre timpul psihologic şi cel cronologic este ilustrată de Camil Petrescu în cele două romane ale sale, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) şi „Patul lui Procust” (1933), prin care scriitorul face trecerea de la romanul tradiţional la cel modern, de tip proustian. Acesta este teoretizat de Petrescu în lucrarea „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”. Autorul respinge naratorul omniscient şi omniprezent din romanul tradiţional, preferând să pună accent pe autenticitate, posibilă doar prin introducerea unei naraţiuni subiective, la persoana întâi, după cum afirmă însuşi Petrescu: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu […] Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.” Un astfel de narator, care nu se află în posesia tuturor informaţiilor, este mai realist şi mai credibil pentru cititorul aflat în aceeaşi situaţie, dar, evident, nu este creditabil din pricina subiectivităţii sale.
În romanul modern de tip subiectiv „Patul lui Procust”, sunt valorificate diverse concepte estetice inedite: fluxul memoriei involuntare, autenticitatea, pluriperspectivismul, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, care are rolul de a spori autenticitatea, şi naraţiunea la persoana întâi. Petrescu abordează tema intelectualului, a cărui inadaptabilitate are cauze interioare, nu doar exterioare, şi pe cea a iubirii, care este privită diferit de fiecare personaj. Titlul romanului are în vedere sensul conotativ al expresiei şi simbolizează incompatibilitatea în relaţiile umane cauzată de tendinţa fiecărui personaj de a-i judeca pe ceilalţi după anumite tipare prestabilite, de a-i transforma conform propriei viziuni şi propriului model.
Compoziţional, romanul cuprinde trei părţi: primul este constituit din scrisorile doamnei T., adresate autorului, prin intermediul cărora este reconstituită o parte din existenţa acesteia, inclusiv relaţia ei pasională cu un anume X, care este dezvăluit în notele de subsol ca fiind Fred Vasilescu, un tânăr de o frumuseţe spor¬tivă, bogat, aviator şi fost secretar de legaţie, fiul industriaşului Tănase Vasilescu-Lumânăraru. A doua parte fiind jurnalul lui Fred, intitulat „Într-o după-amiază de august”, şi „Epilog I”, povestit de tânăr, unde acesta descrie cum a cercetat cu minuţiozitate împrejurările morţii lui Ladima. Jurnalul cuprinde şi scrisorile lui G.D. Ladima adresate actriţei Emilia Răchitaru. Cel de-al treilea plan este cel al autorului, devenit personaj prin intermediul notelor de subsol şi prin „Epilog II”, în care acesta încearcă să desluşească misterul existenţial al lui Fred Vasilescu. Deşi rolul notelor de subsol este de a da credibilitate celorlalţi naratori implicaţi, autorul lor este de asemenea un personaj-narator subiectiv şi nu poate elucida toate tainele naraţiunii.
Cea mai mare parte a romanului constă în jurnalul lui Fred Vasilescu, pe care acesta îl scrie la cererea autorului, dar în primul rând din dorinţa de a-şi răspunde propriilor întrebări. Aici sunt puse în evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării, timpul cronologic şi timpul narat, timpul psihologic. Acţiunea propriu-zisă se petrece, după cum indică titlul jurnalului, într-o singură după-amiază. Fred Vasilescu îi face o vizită Emiliei Răchitaru şi află că aceasta fusese iubită de G.D. Ladima, poet şi ziarist, pe care tânărul îl cunoscuse bine, destinele lor intersectându-se de mai multe ori. Emilia îi dă lui Fred să citească scrisorile primite de la Ladima şi, din acest moment, acţiunea oscilează între planul prezent şi cel trecut, în funcţie de reacţiile şi memoria lui Fred. Astfel, în doar câteva ore sunt reconstituite existenţa lui Ladima, dragostea lui pentru Emilia şi relaţia tumultuoasă dintre Fred şi doamna T. Lectura scrisorilor relevă drama existenţială a intelectualului Ladima, incapabil să se adapteze normelor societăţii în care trăia, dar şi dragostea lui pentru o femeie nedemnă de el. Descoperind tragedia lui Ladima, Fred Vasilescu se regăseşte pe sine în iubirea pătimaşă pentru doamna T., pe care o părăsise dintr-un motiv necunoscut, ce constituie una dintre tainele romanului. Pe măsură ce Fred citeşte scrisorile poetului, el revine asupra unor amintiri legate de conţinutul epistolelor, reinterpretând anumite evenimente, schimbându-şi modul în care îl percepe pe poet, şi în acelaşi timp simţindu-şi, în mod inexplicabil, destinul legat de cel al lui Ladima din momentul în care se întâlneşte cu acesta în faţa casei doamnei T. Odată ce a terminat de citit scrisorile, Fred decide să le fure pentru a proteja memoria poetului, pentru a nu permite ca drama lui să fie aflată şi de altcineva.
Trecerea de la timpul cronologic la cel psihologic se face prin intermediul fluxului memoriei involuntare, tehnică proustiană preluată de Camil Petrescu şi utilizată pentru a crea impresia de autenticitate, lanţul amintirilor fiind spontan, nedirijat. Astfel, pe măsură ce Fred citeşte scrisorile lui Ladima şi ascultă comentariile Emiliei, retrăieşte anumite momente legate de relaţia sa cu doamna T. sau momente petrecute cu Ladima. Fred îşi aduce aminte de modul în care l-a cunoscut pe poet, în timpul unei excursii. Întâlnindu-se cu doamna T., tânărul o jigneşte din gelozie şi este confruntat de Ladima, care îi ia apărarea femeii. În prezent, citind scrisorile, Fred este uimit să constate că un bărbat cu principii puternice, care este dispus să se dueleze pentru onoarea unei femei necunoscute, a fost capabil să se îndrăgostească de o femeie precum Emilia. Faptul că Ladima s-a lăsat umilit, înşelat de actriţă, lucru care în prezent îl intrigă pe Fred, se explică prin incapacitatea poetului de a renunţa la propria viziune pe care o avea asupra Emiliei, de a accepta caracterul ei adevărat.
Tot prin lectura sa, Fred descoperă mizeria materială în care trăia Ladima din cauza refuzului său de a face un compromis intelectual. Acesta demisionează de la ziarul „Veacul” atunci când îi este interzis să scrie ceea ce doreşte, deşi nu avea o altă sursă de venit. Este ilustrată astfel tema intelectualului inadaptabil, care refuză să renunţe la propriile principii şi să se conformeze realităţii contemporane.
Comportamentul, vorbele Emiliei îi trezesc lui Fred amintiri ce o privesc pe doamna T., creând o antiteză între cele două femei. Constatând trivialitatea actriţei, Fred revede distincţia, rafinamentul doamnei T., considerând o comparaţie între cele două degradantă pentru cea din urmă. Şi Ladima o vede pe doamna T. ca fiind opusul Emiliei, hotărând să lase impresia că ea a fost cauza sinuciderii lui pentru a ascunde dragostea sa pentru o femeie vulgară precum Emilia.
După cum am afirmat în introducere, romanul „Patul lui Procust” ilustrează raportul dintre timpul obiectiv, cronologic şi cel subiectiv, psihologic prin prezentarea incursiunii lui Fred Vasilescu în trecut. Memoria involuntară a acestuia este stimulată prin intermediul scrisorilor lui Ladima şi al comentariilor Emiliei, aducând în prim-plan evenimente din trecut, expuse cu ajutorul analizei şi interpretării.