Rezolvare subiectul 1:

1. jale – tristeţe; năluci – fantasme
2. „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura.
3. Fata se privea într-o oglindă spartă. – sens propriu
Ochii sunt oglinda sufletului. – sens figurat
4. teme/motive: iarna, visul, firea, noaptea etc.
5. „A chipurilor în amurg plăpând”
6. Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I, singular („mă”, „mi) şi prin verbul la persoana I singular („-nţeleg”).
7. Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos, în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil, element intermediar între divin şi terestru, tărâm al minunilor în contingent. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare, conservare a acestui timpului. Valoarea imperativă, de care aminteam, sugerează intensitatea sentimentului, dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. Prizonier al cotidianului, acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”, într-o lume de „preziceri şi colinde”.
8. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. Apariţia figurilor mitologice, legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei, meandri, eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale, o imagine de mişcare absurdă, care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. Se observă, de asemenea, structura simetrică a începutului celor trei strofe, prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată, în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. („Cum roade visul…”, „Cum se lipesc cu toţii…”, „Cum nasc apoi năluci…”).
9. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. Poezia este formată din patru catrene, în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract, ireal. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. Oniricul tinde spre invadarea realului, spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic, absolut. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”, epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”, la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică, iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I, singular („mă”, „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract, ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze, timpul să îşi piardă esenţa, iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. Expresivitatea lirică este, astfel, cât se poate de bine conturată.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Ironie-

Tudor Vianu afirmă în Opere faptul că persiflarea nu îţi acordă statutul de popular, ci, de cele mai multe ori, te face doar temut.
Personal, sunt de acord cu această afirmaţie întrucât ironia folosită excesiv poate da impresia de artificial, ajungând până la a înlătura persoanele din jur, iar un soi de ironie subtilă va trece probabil neobservată. Consider că oamenii nu îşi câştigă popularitatea prin intermediul unei singure trăsături de caracter, ci printr-un ansamblu a acestora. Personalitatea, temperamentul, aptitudinile definesc o persoana, iar în funcţie de gradul lor de dezvoltare, de inedit, de originalitate va surveni şi popularitatea.
Pe de altă parte, popularitatea poate să survină şi din aspecte negative, cum ar fi predilecţia permanentă a unei persoane către ironie. În cazul în care ea e dusă la extrem, aşa cum am precizat mai sus, efectul va fi renegarea acelei persoane într-un grup şi, de ce nu, într-o societate, pentru că ironia presupune de multe ori şi o uşoară batjocură, iar lumea va încerca să se distanţeze de un astfel de individ. A fi popular, în sens pozitiv, presupune a fi simplu, natural, a avea un comportament prietenos, cordial faţa de toată lumea. Fără îndoială că ironia îşi are rolul ei, dar nu atunci când devine o constantă în modul de a fi al unei persoane.
În concluzie, ironia ca parte din comportamentul unei persoane nu conferă popularitate, ci ansamblul de trăsături şi modul în care acestea se combină, iar ironia nu reuşeşte decât să te facă temut.

Rezolvare subiectul 3:

Patul lui Procust de Camil Petrescu

Al doilea roman a lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în 1933 şi constituie, pentru literatura română, un eveniment cu totul novator. Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincornismului prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale perioadei anterioare.
În conferinţa Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu teoretizează romanul modern de tip proustian şi respinge romanul de tip tradiţional. El opinează că literatura trebuie să ilustreze probleme de conştiinţa.
„Patul lui Procust” are caracteristicile specifice prozei de factură psihologică: pespectiva narativa fărămiţată, distincţia între timpul cronologic şi cel psihologic, fluxul memoriei involuntare, naraţiunea la persoana I, anticalofilismul, introspecţia, utilizată, aşa cum observă Nicolae Manolescu, nu numai ca un mijloc de autocunoaştere, ci şi ca un mijloc de cunoaştere a celuilalt.
Personajele sunt caracterizate print-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe perspective. Trăsăturile lor se dezvăluie treptat. Această tehnică narativă modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire sau care e reflectat în conştiinţa celorlalţi.
Tema romanului ilustrează problematica funamentală a prozei camil-petresciene, drama iubirii şi drama intelectualului lucid, inflexibil şi intransigent, însetat de atingerea absolutului în iubire şi în demnitate umană.
Actiunea romanului se desfaşoară între anii 1926-1928 şi e localizată în Bucureşti şi Techirghiol. Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Vasilescu Lumânăraru, industriaşul multimilionar asociat în diferite afaceri cu politicianul liberal – Nae Gheorghidiu. Fred Vasilescu apare din exterior ca un exponent tipic al înaltei societăţi din acel timp. Prietenii îl considerau sufletul petrecerilor, iar femeile îl simpatizau. Unii îl considerau prost, incult şi insensibil, lucru pe care chiar Fred îl noteaza în jurnalul său, menţionând că nu a fost niciodată preocupat în a corija această perspectivă asupra sa. Portretul realizat de naratorul-personaj care scrie notele de subsol este acela al unui tânăr loial şi delicat, de o mare profunzime intelectuală.
Fred Vasilescu este o îmbinare perfectă între esenţe şi aparenţe, el părând să nu aibă alte preocupări decât sportul, moda, chefurile şi femeile, dar fiind în fondul său, un tânăr sensibil şi inteligent. Doamna T. îl consideră o enigmă şi în acelaşi timp sufletul ei pereche.
Fred recompune – prin memorie afectivă – viaţa celorlalte personaje, a Emiliei, a doamnei T., destinul lui Ladima, precum şi imaginea socială, politică şi economică a României interbelice. Autorul insistă ca Fred să-şi exprime în scris frământările pe care declară că le are de la o vreme. Astfel jurnalul său va cuprinde impresiile pe care le-a avut în urma citirii scrisorilor lui George Demetru Ladima adresate Emiliei, de aici Fred ajungând să realizeze şi o analiză a propriei sale relaţii cu doamna T.
Sub aparenţa unui tânăr superficial, Fred este un intelectual lucid, introvertit ale cărui sondări interioare dezvăluie o inteligenţa aparte. Cu o bogată experienţă de viaţă, fost diplomat, pilot, sportiv talentat cu succese răsunatoare la femei, Fred consideră că trebuie să traiască în mod direct tot ceea ce i-a comandat amorul propriu, experienţa trăită constituind un adevarat „memoriu de carieră”. El îşi ascunde adevărata natură spirituală, întrucât contrastează flagrant cu mediul în care traieşte, cu lumea superficială al cărei stil l-a adoptat, prefacându-se că aparţine societaţii moderne, meschine şi dominate de parvenetism.
Fiind autoanalitic, Fred Vasilescu o părăseşte pe doamna T., cu toate că este îndragostit total şi definitiv de ea. El îşi problematizează existenţa şi trăieşte drama unei iubiri imposibile din cauza faptului că vedea în doamna T. o fiinţă superioară sau din cauza faptului că se temea să nu descopere în aceasta o Emilia. Explicaţia exactă a motivului nu este oferită de romanul subiectiv. Sacrifică definitiv iubirea şi preferă să o piardă pe ea ca să nu se piardă pe sine. Ceea ce este evident însă, după cum declară şi el este faptul că relaţia avută cu doamna T. l-a schimbat radical.
Epilogul I relatează înfrigurarea lui Fred Vasilescu de a cerceta îndeaproape împrejurimile sinuciderii lui George Demetru Ladima. A doua zi după vizita pe care i-o făcuse Emiliei, când citise scrisorile lui Ladima, Fred caută informaţii în toate ziarele din săptămâna în care murise gazetarul şi constată că necrologurile îl prezentau pe Ladima ca fiind un adevărat talent. Deşi pare absurd ca un om ca Ladima să se sinucidă din cauza unei femei atât de vulgare ca Emilia, Fred ştie că acest soi de femei provoacă adevărate drame de amor, sinucideri sau crime, pe când cele superioare, inteligente şi distinse provoacă suferinţe mult mai adânci, dar pe un alt plan spiritual. Ladima, înainte să se sinucidă îşi pusese în buzunarul hainei o mie de lei, pentru a se exclude ipoteza că s-ar fi putut sinucide din cauza mizeriei. Procurorul consideră că el s-a sinucis din cauza unei femei întrucât acesta lasă o scrisoare adresată unei doamne în care îşi explică profunda suferinţă provocată de această iubire. Uluit, Fred afla că scrisoarea îi era adresată Mariei Mănescu, doamna T. El adresează acea scrisoare doamnei T., probabil în ideea că iubirea pentru o femeie ca doamna T. nu ar fi fost dezonorantă.
Dragostea lui pentru doamna T. rămâne o enigmă, iar moartea lui Fred în accidentul de avion poate fi şi o sinucidere, motivul fiind ascuns ca şi în cazul lui Ladima. Ambele destine sunt dramatice prin intensitatea iubirii, deşi una reprezintă imaginea răsturnată a celeilalte: Ladima trebuie să-şi diminueze capacitatea spirituală, să coboare la nivelul vulgarităţii Emiliei, Fred, dimpotrivă, simte că este sub iubirea superioară a doamnei T. Legătura celor două destine este întâmplătoare. Fred citeşte cutremurat scrisorile lui Ladima adresate Emiliei şi afirmă că Ladima ar fi fost singura persoană căreia i-ar fi încredinţat taina sa. Reacţia lui de a fura aceste scrisori este determinată de simţul onoarei de a păstra secretul omului pe care îl cunoscuse demn şi incapabil de compromisuri, inflexibil. Emilia era culmea vulgarităţii şi a platitudinii, toţi cei din jurul ei vedeau asta, mai puţin Ladima care o idealizase constant.
Personalitatea lui Fred Vasilescu rămâne enigmatica, sfârşitul său pendulând între accident de avion şi sinucidere. El moare brusc, a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o permanentă autoinstrospecţie, ca şi când scrisul l-ar fi ajutat să se izbăvească de suferinţă prin analiza lucida a iubirii. Înainte să moară, Fred îşi reface testamentul, lăsând toată averea personală doamnei T.
Descrierea fizică a lui Fred Vasilescu apare în Epilog II şi îi aparţine autorului, marcat în mod vizibil de moartea sa. Acesta era un tânăr blond cu trăsături regulate, doar cu fruntea puţin boltită deasupra ochilor verzi. Finalul romanului cuprinde discuţia doamnei T. cu autorul din care reiese că ea fusese tot timpul frământată de incertitudinea iubirii, i se părea că Fred avea uneori anumite gesturi care trădau o iubire ascunsă, dar era contrariată de refuzul categoric al acestuia de a continua relaţia de iubire.
Autorul renunţă definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea dintre cei doi, deoarece adevărurile nu sunt limitate, ci se scurg unul în altul şi nu există un adevăr singular care să le cuprindă pe toate celelalte. Taina lui reintră în circuitul marilor taine ale Universului, idee care încheie romanul ca o concluzie sugestivă pentru concepţia literară a lui Camil Petrescu.
Impresia ultimă care rămâne din imaginea personajului Fred Vasilescu este aceea a unui bărbat extrem de sensibil, lucid, care-şi problematizează existenţa şi trăieşte drama unei iubiri imposibile tocmai din faptul că îşi analizează prea mult sentimentele în loc să le trăiască pur şi simplu.