Rezolvare subiectul 1:

1. „arhitravă” , „coloane”
2. În versul „Ah, de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”.
3. a şterge de pe faţa pământului, a intra în pământ de ruşine
4. tema creaţiei, motivul timpului
5. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor, fără a marca aceasta printr-o pauză. Autorul foloseşte acest procedeu, des utilizat din perioada modernistă până în prezent, pentru a evidenţia mai bine o idee poetică, pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri…
6. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă, sihastră”, personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt”
7. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului, indicând acţiuni durative, în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”, iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”, iederea, ademenită de cuvânt, începe să urce, iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ, timpul prezent („muşca”, „se alintă”, „deschide”, „mişcă”).
8. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă, timidă, prezentată metaforic. Iniţial, aceasta este reţinută, sfioasă, însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături, prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie- ntregi de clipe”.
Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”, care dinamizează atmosfera poeziei, sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. Urmează o amplă personificare a sa, construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză, palidă, sihastră”), metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”, „mişca braţe gingaşe, prelungi”). Odată ce a gustat din fructul dragostei, iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente, gingaşe : „se alinta”, „linge”.
9. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză, palidă, sihastră”, metafore „glezna pietrelor”, repetiţii „şi mereu, mereu îşi ia avânt”, personificări „iedera-mbătată de cuvânt”, prin imaginile artistice folosite – imagini vizuale: „iat-o: frunza palida, sihastra”, cât şi prin interjecţia din versul: „ah, de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Insemnatatea cunoasterii istoriei-

I. L. Caragiale susţine ideea unei naţiuni ce ar trebui să vadă în istorie ghidul spre viitor, deoarece cu ajutorul conştiinţei formate pe axa timpului, încă din cele mai vechi vremuri, vom reuşi întotdeauna să descoperim valori precum adevărul şi virtutea.
Consider afirmaţia lui I. L. Caragiale a fi cât se poate de veridică, întrucât istoria reprezintă depozitul întregilor noastre acţiuni, martor al trecutului, atât un exemplu pentru prezent cât şi un avertisment şi o îndrumare pentru viitor. Astfel, istoria este totodată cauză şi efect, ceea ce suntem şi, poate mai important, de ce suntem ceea ce suntem.
Un alt argument în sprijinul afirmaţiei citate îl constituie formarea unei game de valori, ce nu pot fi atinse decât prin exemple elocvente care îndeamnă generaţiile viitoare la asimilarea lor. Prin cunoaşterea trecutului se va atinge virtutea menţionata de scriitor, care este perfecţiunea stării umane, fără însă a exclude carenţele, întrucât istoria reflectă atât victoriile cât şi eşecurile.
În concluzie, cei care nu au o conştiinţa istorică sau cei care îşi uită trecutul riscă să nu-şi cunoască propria individualitate cu avantajele şi limitele ei.

Rezolvare subiectul 3:

Patul lui Procust de Camil Petrescu

Camil Petrescu (1894-1957) a fost un scriitor cu mari valenţe spirituale, manifestate în mai multe domenii ale creaţiei literare: poezie, proza, dramaturgie, eseistică.
Înscris în modernismul lovinescian al epocii, Camil Petrescu s-a orientat, atât în romane, cât şi în teatru, spre o tematică înalta şi gravă: iubirea, războiul, moartea, absolutul, destinul. Personajul camilpetrescian este un intelectual de elita, un om care „a văzut idei”, un căutător al absolutului.
„Patul lui Procust” (1933) este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu şi una dintre cele mai originale creaţii din proza românească modernă.
Titlul romanului trimite la o experienţa filozofică: conştien¬tizarea neîndurătoarei cenzuri prin intermediul unui proces de lucidă comunicare. În plan estetic, ideea se traduce printr-o reprezentare subiectivă a realităţii, căci, după cum se afirma în notele auctoriale ale romanului, un scriitor este un om care exprimă în scris cu sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat, însă autorul propune mai multe proiecţii ale dramei individuale, deschizând perspectiva unei comunicări parţiale între personaje.
Camil Petrescu şi-a conceput naraţiunea ca pe o evadare din matricea atât de bine cunoscută a romanului tradiţional. Schimbarea rolurilor, precum şi a raporturilor narator-personaj ţin de o schemă conform căreia cunoaşterea presupune o confruntare între sferele conştiin¬ţei pure.
Personajele sunt caracterizate printr-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe perspective ca într-un sistem de oglinzi paralele. Deşi relativizate de jocul perspectivelor, personajele se constituie antitetic, împletindu-şi destinele. Această tehnică narativă pe care o aplică scriitorul modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit prin exterior, ci unul care se auto-constituie prin mărturisire sau care este „reflectat’’ în conştiinţa celorlalţi.
Scriitorul îşi numeşte romanul „dosar de existenţe” (în subsolul primei pagini), acest „calificativ” fiind materializat prin lipsa unui personaj principal. Fiecare personaj îşi face apariţia în centrul atenţiei pentru a lăsa mai apoi loc la un altul, apoi la altul. Doamna T, George Demetriu Ladima, Fred Vasilescu şi Emilia Răchitaru sunt cei patru protagonişti ai romanului.
Principalele modalităţi de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu constituie tehnici specifice romanului modern psihologic, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi auto-introspecţia, care scot în evidenţa zbuciumul interior al personajelor, cauzat de aspiraţia spre absolut.
Ladima este tipul intelectualului, poet talentat şi gazetar intransigent, care cumulează toate celelalte trăsături generale ale personajului camilpetrescian: intelectual lucid, analitic, inadaptat social, hipersensibil, însetat de adevăr şi demnitate. El trăieşte în lumea ideilor pure, având iluzia unei iubiri ideale şi aspirând către demnitatea umană absolută în profesia de ziarist, ca esenţe existenţiale.
Ladima apare reflectat în conştiinţa personajelor care intră în contact cu acesta. Pentru Emilia, Ladima este un bărbat naiv, „cam aiurea” , posomorât şi lipsit de şarm. Pentru Fred este un om serios, de reală distincţie, un intelectual de o calitate aparte. Mai mult de atât, Fred vede în Ladima un frate de suferinţa, singurul om de pe lume căruia i-ar putea încredinţa taina nefericitei sale iubiri: „N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins la vederea omului acesta, care încă de la Movila îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură…Îl simţeam ca pe un frate bun…”.
Dintr-o scrisoare, adresată „Emy scumpă” reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica” lui, aşa cum o prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu şi Penciulescu, invitându-i pe toţi într-o seară la masă. Pentru că Emilia nu se putea ridica la nivelul cultural al celor prezenţi se plictiseşte şi hotărăşte să plece.
Uimirea lui Fred, la citirea scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate Emiliei, este pe parcurs ce avansează cu lectura din ce în ce mai mare, deoarece el nu poate să înţeleagă cum „un om atât de serios, un profesor ca înfăţişare, poate să iubească o femeie vulgară ca Emilia, pe care orice bărbat putea s-o aibă contra unei sume de bani”. Tânărul se întreabă, uluit, cum un intelectual rasat ca Ladima nu s-a gândit „nicio clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite…”. Fred Vasilescu încearcă să găsească explicaţii logice acestei pasiuni degradante şi presupune că Ladima „se amăgea cu oarecare luciditate”, părându-i-se incredibilă sinceritatea îndrăgostitului, care este cu totul în dezacord cu însuşirile deosebite ale intelectualului, ba, mai mult, consideră absurdă ideea ca Ladima să creadă în această dragoste.
Sinuciderea lui Ladima este privită cu acelaşi subiectivism al punctelor de vedere diferite (relativismul). Fred consideră sinuciderea ca urmare a vieţii mizerabile, vulgare, din vârtejul căreia Ladima nu are puterea să se smulgă; procurorul care anchetează cazul crede că ziaristul făcuse un gest pasional din cauza doamnei T., deoarece scrisoarea sinucigaşului îi era adresată acesteia; Cibănoiu opinează că prietenul său îşi pierduse credinţa în Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei cotidiene; Emilia susţine că a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu mai mânca poate nici o data pe zi”. Una dintre cele două „taine” ale romanului prinde astfel contur.
Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânararu, industriaşul multimilionar asociat în diferite afaceri cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu (personaje conturate în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) şi definit de Pompiliu Constantinescu ca fiind „un fel de intersecţie a tuturor celorlalte personaje”.
Portretul fizic este conturat în mod direct abia în epilogul al II-lea din finalul romanului, cu prilejul morţii impresionante a pilotului, când nu mai rămăsese nimic din „tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci”, al cărui „corp vânjos” avusese „mişcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor”.
Portretul moral se fundamentează, indirect, pe îmbinarea subtilă dintre esenţă şi aparenţă, dintre profunzimea spirituală şi o mediocritate afişată, fiul milionarului părând să nu aibă alte preocupări decât sportul, moda şi femeile, dar în fondul său, un tânăr sensibil, inteligent şi serios. Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian şi modern, Fred Vasilescu este intelectualul lucid, autoanalitic, hipersensibil, asemenea lui Ladima şi Gheorghidiu. Cu toate că este îndrăgostit de doamna T., Fred o evită, fiind capabil să părăsească o femeie care-i este superioară, probabil din cauza aceluiaşi orgoliu ce individualizează personajele lui Camil Petrescu.
Dragostea pentru doamna T. rămâne o enigmă, iar moartea lui în accidentul de avion poate fi şi o sinucidere, motivul fiind ascuns cu grijă, ca şi în cazul lui Ladima. Ambele destine, al lui Ladima şi al lui Fred, sunt dramatice prin intensitatea iubirii, deşi una reprezintă imaginea răsturnată a celeilalte: Ladima trebuie sa-şi diminueze capacitatea spirituală, să coboare la nivelul vulgarităţii Emiliei, Fred, dimpotrivă, simte că este sub iubirea superioară a doamnei T., temându-se ca n-ar putea da atât de multă dragoste câtă i se cere. Legătura celor două destine este întâmplătoare, prin scrisorile lui Ladima, pe care Fred le citeşte cutremurat, înţelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului său, cu care, comunicase printr-un flux spiritual, dincolo de raţiune: „Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face sa fug de-o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cat sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui”. Ceea ce îl frapează foarte mult pe Fred acum, când citeşte rândurile scrise de Ladima pentru Emilia, este noua ipostază în care i se arată acesta; drama amicului său, pe care nu o bănuia atunci când se întâlneau, capătă dimensiunile ei reale.
Personalitatea lui Fred Vasilescu se menţine enigmatică, sfârşitul său pendulând între accident de avion şi sinucidere. El moare, a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o permanenţă auto-introspecţie, ca şi când scrisul l-ar fi ajutat să se izbăvească de suferinţă prin analiza lucida a „cancerului” vieţii lui, iubirea. Încercând să înţeleagă viziunea lui Ladima asupra Emilie, Fred ajunge să analizeze în paralel şi iubirea lui cu doamna T. Taina iubirii lui reintră, prin moartea eroului, în circuitul marilor taine ale Universului: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala fără niciun moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parca, un afluent urmează legea fluviului”, fraza care încheie romanul, ca o concluzie ideatica sugestivă pentru concepţia estetică a lui Camil Petrescu.
Modernismul romanului e definit de subtilitatea şi profunzimea analitică a conştiinţelor, de dramele interioare suferite din iubire si demnitate, de identificarea deplina a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în acelaşi timp şi naratori.