Rezolvare subiectul 1:

1. tânjea = zăcea; cumplit = teribil.
2. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”, are rol de a marca elidarea vocalei î , realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal, formă neaccentuată).
3. E în floarea vârstei.
4. „Pădurile – schelete care ţipă”; „Şi apele, sleind, stagnau solemne”
5. teme/motive: natura, castelul, apele
6. În primele patru versuri, prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui, fiind personificat, durerea bolii stăpânului.
7. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. Natura întreagă respiră a boală. Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile – schelete”, „streşinile toate-ntr-o aripă”. Nicio înălţare nu mai este posibilă, văzduhul însuşi fiind târât prin noroi, într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete, amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. Epitetul metaforic „vântul galben”, sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul.
8. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric, legendar sau mitologic, având şi pasaje de lirism. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. Incipitul marchează o atmosferă de poveste, în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel.
9. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”, „apele, sleind, stagnau solemne”, „Văzduhul tras prin tină”), iar pe de altă parte de prezenţa grupurilor nominale, specifice unei descrieri („vechi castel”, „cumplit zugrav”, „vântul galben”).

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Intelepciune-

Afirmaţia lui Constantin Noica cuprinde în sine un mare adevăr şi anume acela că nu se poate vorbi de un adevăr al înţelepciunii, în sensul că nu există o măsură unică care să cuantifice precis acest concept.
În primul rând, înţelepciunea este un nivel spiritual atins de o persoană, pe care fiecare om îl înţelege diferit. Există opinii care susţin că anumiţi oameni se nasc înţelepţi, în vreme ce există şi opinii care cred că înţelepciunea se dobândeşte odată cu câştigarea experienţei. Înţelepciunea, în opinia mea, poate fi dobândită pe timpul vieţii, însa depinde de fiecare cum asimilează experienţele pe care le trăieşte. Înţelepciunea presupune echilibru, presupune armonie între minte şi inima. Marcel Proust spunea despre înţelepciune că noi nu ne naştem cu înţelepciunea, ci din contra, că ea trebuie descoperită în noi înşine în urma unei călătorii pe care nimeni nu o poate face în locul nostru.
În al doilea rând, consider că înţelepciunea ne poate caracteriza pe fiecare dintre noi dacă avem răbdare în a o dobândi. Da, nu ştim exact care este misterul ei, dar putem să sperăm că într-o zi această capacitate superioară de înţelegere şi de judecare a lucrurilor va reprezenta una dintre cele mai remarcabile calităţi ale noastre.
În concluzie, nu se poate discuta despre un adevăr unic al înţelepciunii, ci se poate discuta despre profunzimea conceptului şi despre starea de spirit pe care ţi-o conferă.

Rezolvare subiectul 3:

Patul lui Procust de Camil Petrescu

Prin romanul „Patul lui Procust”, autorul Camil Petrescu se remarcă printre cei mai de seamă reprezentanţi ai autenticităţii, având o deosebită acuitate intelectuală şi putere de creaţie. Modul în care este conceput romanul modern este explicitat de autor în articolul „Noua structura şi opera lui Marcel Proust”. Scriitorul respinge naraţiunea omniscientă în numele ideii de autenticitate acceptând naraţiunea la persoana I („Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”). Se creează astfel subiectivizarea naraţiunii, dar şi o limitare a perspectivei asupra personajelor şi a întâmplărilor. În „Patul lui Procust”, spre deosebire de primul său roman „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, înmulţeşte personajele narator, dar ele rămân în continuare subiective, existând de data aceasta riscul pulverizării perspectivei. De aceea, Camil Petrescu inventează Autorul, un alt personaj narator în postura sa prezent prin notele de subsol, cu rol de a credita naratorii.
Totodată, în romanul modern evenimentele sunt relatate în funcţie de fluxul memoriei involuntare. Camil Petrescu este adeptul anticalofiliei, deoarece scrie fără să aibă grija foarte mare asupra frumuseţii frazei şi logicii ei, în numele aceleiaşi autenticităţi.
Romanul „Patul lui Procust” este un roman modern de tip subiectiv deoarece are drept caracteristici: perspectiva narativa „farâmiţată”, naraţiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, construcţia personajelor ale căror trăsături se dezvăluie treptat, prin alcătuirea unor „dosare de existenţă”, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită a trăirii febrile. Autenticitatea poate fi înţeleasă drept un mod de a trăi realitatea sau un mod de a cunoaşte. Apariţia fluxului memoriei involuntare, experienţa brută, mărturisirea directă, reliefează o alta perspectivă asupra actului de creaţie şi totodată e un bun argument pentru a afirma că romanul este psihologic.
Romanul are imaginea unui puzzle fiind alcătuit din mai multe părţi: cele trei scrisori ale domanei T. adresate Autorului, cea mai ampla parte – jurnalul lui Fred Vasilesc
(„Într-o după-amiaza de august”), care include scrisorile lui Ladima alături de comentariile Emiliei Rachitaru. „Epilog I” aparţine lui Fred, iar „Epilog II” aparţine Autorului alături de notele de subsol.
Romanul reface povestea de dragoste dintre doamna T. şi diplomatul aviator Fred Vasilescu în paralel cu povestea de dragoste dintre poetul Ladima şi actriţa ratată Emilia. Între cele două cupluri pare să existe o simetrie inversă: aparent Fred ar fi mai puţin rafinat decât doamna T, iar Ladima e cu siguranţă de o alta calitate morală decât triviala Emilia; ambele poveşti au finaluri tragice, Fred şi Ladima mor.
Romanul aduce faţă în faţă doua mari taine: taina lui Fred şi taina lui Ladima.
Doamna T. este proprietara unui magazin de mobilă, o femeie frumoasă şi elegantă cu un gust dezvoltat pentru arta. Aceasta începe să scrie la îndemnul Autorului. În cele trei scrisori ea dezvăluie câte ceva din dragostea pentru un domn necunoscut X şi câteva episoade în care apare un personaj D, îndrăgostit de ea. Domnul necunoscut pe care ea îl iubeşte evită în mod inexplicabil povestea lor de iubire. Relatarea ei în mod surprinzător nu începe cu ceea ce o preocupă, ci cu prezentarea modului în care D. încercă să intre în viaţa ei. O altă întâmplare povestită este aceea când, aflându-se în compartimentul unui tren, îl întâlneşte pe Fred alături de iubita lui. Are o reacţie de gelozie şi indignare considerând ca ea nu a însemnat nimic în viaţa lui din moment ce el s-a implicat deja într-o altă relaţie. Iubirea dintre cei doi este prezentată şi din punctul lui de vedere, existând astfel pluriperspectivismul. Fred nu scrie din nevoia de a se confesa, ci pentru a-şi explica sieşi relaţia Ladiam-Emilia care prin absurdul ei nu-l mai lasă să doarmă. Analizând aceasta relaţie automat ajunge şi în punctul în care va analiza şi relaţia lui cu doamna T.
Referindu-se la motivele care îi determină pe cei doi să scrie, N. Manolescu afirmă că „Psihologic scrisorile lui Fred sunt orientate în afara, ale doamnei T spre înăuntru”. Eroii naratori situează comportamentul lor în centrul preocupărilor pe care le au, ei se observă cu grijă ca şi cum s-ar privi prin ochii altora ca să vadă ce impresie fac. De aceea, pentru ei comportarea devine pentru ei un criteriu de judecată.
Romanul are ca tema centrală iubirea. Ladima cunoaşte prin iubire umilirea şi deznădejdea, trăind o iubirea care a fost probabil cauza sinuciderii. Fred, în schimb, îşi reprimă în mod inexplicabil o mare pasiune. Doamna T. trăieşte suferinţa provocată de un refuz neînţeles. Emilia nu trăieşte iubirea cu adevărat, ci doar o mimează. Din acest punct de vedere explicaţia titlului ar fi faptul ca pentru fiecare iubirea înseamnă altceva. Scrierea este un roman al dilemelor existenţiale în care doi termeni se măsoară reciproc şi se confruntă. Fiecare personaj este şi călău şi victimă (Nicolae Manolescu); îi judecă pe ceilalţi conform principiilor personale şi primeşte acelaşi tip de judecată din partea acestora.
Tot jurnalul lui Fred conţine opiniile sale personale, analiza pe care o face relaţiei Ladima- Emilia, dar şi analiza propriei relaţii cu doamna T. Din momentul în care o cunoaşte, ea îi schimbă modul de a trai şi de a gândi, făcându-l să privească viaţa printr-o lupă. Deşi se apucă să citească scrisorile lui Ladima din simplă plictiseală ajunge treptat să facă din relaţia Ladima Emilia o adevărată obsesie.
În „Epilog I” Fred desfăşoară o adevărată ancheta încercând să descopere motivul sinuciderii lui Ladima. Caracterizarea lui Ladima apare prin jocul oglinzilor paralele. Pentru Emilia el este un demodat dispus să suporte orice. Pentru Fred este un domn bine, un intelectual. Pentru Ciobănoiu este un mare poet, iar pentru Penciulescu un mare dobitoc. Ladima este tipul intelectualului de excepţie care nu accepta niciun fel de compromis, de aceea apare în postura unui inadaptat. Taina lui Ladima poate avea ţi ea explicaţii multiple deşi niciuna nu poate fi certificată. Unul dintre ele este acela ca a înţeles în sfârşit că Emilia nu era femeia pe care o credea, un alt motiv ar fi insuccesul pe plan social cât şi viaţa mizeră pe care o ducea, iar un ultim motiv ar putea fi faptul ca doamna T nu răspundea iubirii sale (datorita unei scrisori găsite la momentul morţii adresate către Doamna T).
În cadrul romanului modern nu există explicaţii ultime şi de aici apare fascinaţia care se creează pentru că tot spaţiul vieţii afective rămâne obscur. Întregul roman recurge la procedee narative ale confesiunii (jurnale şi scrisori) fiind oritentat către analiza vieţii interioare prezentate din perspectiva conştiinţei subiective a naratorului personaj. De aceea, putem afirma că pe lângă faptul că „Patul lui Procust” este un roman de tip modern, este şi un extraordinar roman psihologic.