Rezolvare subiectul 1:

1. firesc = natural ; urăsc = detest
2. Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită.
3. Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos.
Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii.
4. „m-am gândit că eşti frumoasă”; „cu toate că eşti frumoasă”
5. teme / motive literare : iubirea, sărutul
6. Enumeraţia „că eşti frumoasă, că te iubesc, că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. Doar gândul la frumuseţea iubitei, trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei.
7. În a doua strofă, poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi, în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi, care nu pare a fi real. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere.
Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi, împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare.
8. Titlul poeziei, format doar din adjectivul „banal”, pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare, intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă, că te iubesc, că aş vrea să fi întotdeauna a mea..”. Însă, după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…”, iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec, iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”.
Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. Sentiment inefabil, iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii, un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală.
9. Poezia citată este una de dragoste, având în vedere tema acesteia (iubirea), dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”, „ m-am gândit că eşti frumoasă”, „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”).

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Inteligenta-

Constantin Brâncuşi se foloseşte în afirmaţia sa de nuanţele diferite pe care limba română le are pentru a denumi în contexte diferite o singură trăsătură. Astfel artistul susţine că cea mai importantă deosebire între deştepţi şi inteligenţi, este aceea că omul înzestrat cu inteligenţă nu poate fi manipulat.
Mă număr printre cei ce consideră că Brâncuşi a făcut o afirmaţie adevărată întrucât oamenii dotaţi cu inteligenţă nu doar o conştientizează, dar o folosesc pentru a crea lucruri bune, frumoase, lucruri şi fapte care să reflecte trăsăturile lor de caracter şi principiile puternice pe care le au. De cealaltă parte oamenii deştepţi sunt conştienţi de abilităţile lor, dar nu au o personalitate destul de puternică pentru a realiza ceva prin forţe proprii fiind uşor de influenţat.
Deşi atât cei inteligenţi cât şi cei deştepţi sunt înzestraţi, oamenii cu adevărat valoroşi, care merită să fie apreciaţi sunt cei inteligenţi pentru ca ei au ştiut cum să valorifice acest dar, să adauge talentului şi munca necesară înfăptuirii lucrurilor măreţe. Inteligenţa nu este suficientă pentru a fi un om de seama, aici graniţa între cele doua idei fiind greu de stabilit, pentru că modul în care personalitatea fiecăruia conlucrează cu ea dă societăţii cele două categorii de oameni: inteligenţi şi deştepţi.
În concluzie, Constantin Brâncuşi redă adevărul în afirmaţia în care susţine că trebuie să facem diferenţa între oamenii deştepţi şi cei inteligenţi, pentru a şti în care să ne încredem .

Rezolvare subiectul 3:

Patul lui Procust de Camil Petrescu

În 1926 în revista „Cetatea Literară” sunt publicate o serie de scrisori imaginare semnate în mod misterios „Doamna T”. Mai târziu, scriitorul Camil Petrescu va preciza paternitatea acestora, iar ulterior ele vor constitui punctul de plecare al celui de-al doilea roman fundamental al acestuia „Patul lui Procust”.
Prin această operă, Camil Petrescu reuşeşte nu doar să sincronizeze literatura română cu cea universală, dar creează un extraordinar roman psihologic de tip subiectiv .
Principala caracteristică a romanului este metoda narativă utilizată de scriitor, pe lângă anticalofilia specifică prozatorilor moderni, acesta utilizează naratorul la persoana întâi şi pluriperspectivismul. Astfel aceeaşi imagine este relatată din viziuni diferite, oferindu-se cititorului mai multe adevăruri subiective, dorindu-se prin această metodă crearea unei imagini cât mai aproape de cea reală, pentru a contura cât mai bine ideea de autenticitate.
Romanul are o structură compoziţională aparte, pe trei planuri. Primul se bazează pe cele 3 scrisori ale doamnei T., personajul feminin principal, adresate Autorului (convenţie stilistică la nivelul textului, criticul literar Nicolae Manolescu numindu-l astfel pe naratorul-personaj din notele de subsol sau din „Epilog II”). Scrisorile doamnei T. sunt mărturisiri pline de nesiguranţă şi îndoieli, încercând prin scris interpretarea propriei vieţi. Rememorând poveşti despre un personaj nesemnificativ D., femeia încearcă de fapt, să fugă de imaginea obsedantă a unui misterios X şi de un inexplicabil eşec erotic. Întrebările sunt grave, situaţiile neclare, relaţiile exterioare fără precizări concrete, materia scrisorilor pare incompletă, incitând la lectură. Al doilea plan se constituie din jurnalul lui Fred Vasilescu intitulat „Într-o după amiază de august”, jurnal în care sunt incluse şi scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia şi „Epilog I” povestit de Fred. Al treilea plan este al Autorului, având rolul menţionat mai sus.
Tema asupra căreia se prezintă perspectivele diferite, prin intermediul pluriperspectivismului, este iubirea, sentiment care stă la baza evoluţiei personajelor şi a tainelor acestora. Prin intermediul notelor de subsol se poate observa cum Autorul încearcă să valorifice fiecare trăire a personajelor, pentru a le realiza acestora „dosare de existenţă”, după cum el însuşi menţionează. Fiecare din cele patru personaje în jurul cărora se concentrează acţiunea romanului are puncte de vedere diferite asupra iubirii, iar aceste puncte de vedere reprezintă pentru fiecare modul în care percep însăşi viaţa.
Astfel, Ladima, care trăieşte într-o realitate alterată, nefiind capabil să conştientizeze superioritatea sa faţă de Emilia, va suferi un şoc puternic în momentul în care va realiza că imaginea pe care şi-o crease despre Emilia era falsă, imagine creată de iubirea intensă pe care i-o purta, care l-a determinat să treacă peste toate umilinţele provocate de tânăra actriţă. Dezamăgirea suferită de jurnalist la conştientizarea adevărului poate fi unul dintre motivele care îl vor împinge pe Ladima la sinucidere. Drama lui Ladima nu a constat doar în aceasta dragoste faţă de o femeie nedemnă de el, ci şi în condiţia lui de intelectual, om cu principii care însă trăia într-o societate ai cărei reprezentanţi erau opusul lui, oameni a căror loialitate era faţă de bani şi de putere şi nu faţă de valoare şi onestitate. Aceste virtuţi l-au determinat pe Ladima să trăiască în mizerie şi sărăcie, condiţii ce poate au stat la baza sinuciderii acestuia. Viziunea pe care Emilia o are faţă de iubire, este una superficială, ea simulând acest sentiment; faptul că nu conştientizează acest lucru este evidentă în replica pe care i-o va dat la un moment dat lui Fred: „Pe mine m-a iubit foarte mulţi”.
Pentru Doamna T. iubirea e ceva efemer. Pe moment îţi oferă siguranţă, căldură, tandreţe, dar nu poţi fi sigur pe ea la fel cum nu poţi fi sigur nici pe vreme, drumul reprezentat de iubire este unul întortocheat a cărui destinaţie nu e niciodată clară şi fixă. De aceea, Doamna T. preferă să trăiască înconjurată de iubire, dar fără să o atingă, să nu se implice doar să o respire.
Cea mai amplă perspectiva despre ceea ce însemnă iubirea, şi cele mai intense trăiri sufleteşti sunt ale tânărului Fred Vasilescu. Într-o după amiază de august se concentrează o întreagă experienţă de viaţă trăită de tânărul intelectual monden, diplomat şi aviator, superficial prin actul scrisului, ce trezeşte în acesta conştiinţa, prin intermediul scrisorilor primite de Emilia de la prietenul lui Fred, Ladima. Scrisorile jurnalistului, legate cu fundă roz readuc trecutul într-o altă lumină. Prin lectura acestora Fred, lăsându-se purtat de fluxul memoriei involuntare şi detaşându-se de spaţiul şi timpul real, făcându-se astfel diferenţa între timpul cronologic şi cel psihologic, realizează o adevărată analiză psihologică încercând să înţeleagă cum un om de calitatea lui Ladima a putut să facă din Emilia centrul vieţii sale.. Conştiinţa lui Fred nu este trezită doar de contrarierea acestuia cu privire la iubirea lui Ladima faţă de Emilia, ci şi de durerea regăsirii pe sine în iubirea celuilalt şi conştientizarea propriei sale erori: frica de dragoste, de a-şi pierde libertatea şi independenţa, temeri ce au dus în final la pierderea fiinţei iubite. Introspecţia fiind una cât se poate de minuţioasă.
Revelaţia pe care Fred o are, că iubirea nu este umilinţă ci purificare prin patimă, spiritualizare si împlinire a sinelui, reprezintă întreaga morală a romanului, şi marchează evoluţia personajului, evoluţie ce se învârte în jurul trăirilor interioare, şi a frământărilor psihologice ale acestuia.
Lumea creată de Camil Petrescu în acest roman este cuprinsă într-o imagine a enigmelor, a căror descifrare nu o ştiu decât personajele în jurul cărora s-a creat misterul. Astfel tainele celor doi bărbaţi rămân neelucidate, sinuciderea lui Ladima nu este explicată de nimeni în mod concret, iar moartea lui Fred stă atât sub semnul sinuciderii cât şi al accidentului.
În afirmaţiile sale din „Felurite ipostaze ale romanului psihologic” Ciprian Ceobanu susţine că în romanul psihologic ceea ce ar trebui să frapeze cititorul este modul în care personajele reacţionează în diferite ipostaze. Trăirile lor interioare sunt cele care creează spectaculosul romanului de acest tip, evoluţia lor închizând în sine întreaga viziune despre viaţă şi principiile după care personajele se ghidează. Sentimentele lor şi capacitatea de autoanaliză, elemente care stau la baza psihologiei romanului trebuie puse în evidenţă de autor, astfel încât să fie redată cât mai bine lumea interioară a personajelor.
În concluzie, datorită tuturor argumentelor aduse, care ţin de perspectiva narativă fărâmiţată, de adevărurile subiective ce duc la relativizarea, de diferenţierea între timpul cronologic şi cel psihologic, de construcţia personajelor ale căror trăsături se dezvăluie treptat, putem considera că afirmaţia lui Ciprian Ceobanu despre romanul psihologic îşi găseşte justificarea în romanul „Patul lui Procust” semnat de Camil Petrescu.