Rezolvare subiectul 1:

1. vers = stih
trezind = deşteptând.
2. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului, o pauza afectivă în text; ele pot marca şi o stare de melancolie, reflecţii asupra propriilor concepţii.
3. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată.
E toamna în sufletul meu.
4. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin”
5. tema creatorului/condiţia poetului, motivul inspiraţiei poetice, melancolia, iubirea.
6. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. De asemenea, se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu.
7. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică, semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza, sugerând întreruperea ideii poetice, a stării de melancolie şi revenirea la realitate, marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”- „ura”, prin epitetul în inversiune: „dulce glas”, menit să-l caracterizeze pe Amor. Versul al doilea, „trezind în suflet patimă şi ură”, sugerează exprimarea sentimentelor în poezie.
8. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”, sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers, compus din doua silabe, care este „cel mai plin, mai blând şi mai pudic”. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului.
9. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului, melancolia), accentul fiind pus pe sentimente, pe exprimarea subiectivă a trăirilor.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Lene-

Afirmaţia lui Nicolae Iorga, conform căreia „Lenea e sinucidere blânda”, surprinde unul dintre cele mai periculoase defecte pe care un om le poate avea: lenea. Consider că lenea anulează un aspect important şi necesar oricărei iniţiative umane – entuziasmul, aflat în strânsă legătură cu voinţa, de aceea cred în ideea citată.
În primul rând, o atitudine pasivă, lipsită de implicare, fără dorinţa de a construi ceva şi aşteptând doar ca totul să ne fie dat, fără vreun efort personal, ne poate transforma în nişte persoane fără scopuri în viaţă. Or, fără dorinţa de a ajunge „undeva” existenţa este inutilă. Cred ca rostul omului în viaţă este acela de a crea, de a lăsa ceva în urmă, însă odată instalată lenea, aceasta „interzice orice paradis”, cum spune Vasile Ghica, ne face să dăm înapoi, să renunţam înainte de a începe şi, în consecinţă, să nu realizăm nimic. Lenea poate fi considerată un lux permis în mod nejustificat, dacă ne gândim la existenţa noastră limitată în timp
De multe ori omul este definit de ceea ce face, de ceea ce întreprinde. Mai mult, dacă ne lăsăm acaparaţi de această stare de lene vom pierde multe dintre bucuriile vieţii cum ar fi, de exemplu, savoarea emanată de o victorie obţinută prin efort propriu.
Prin urmare, stă doar în puterea noastră să alegem dacă vrem să ne sinucidem „blând”, sau să ne umplem existenţa cu împliniri, luând afirmaţia dată ca pe un avertisment.

Rezolvare Subiectul 3:

Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu

Romanul românesc interbelic începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, a cărui operă stă sub semnul unei „poetici a organicului”, coordonata fundamentala a creaţiei sale şi dimensiune a realismului cu accente naturaliste.
După cum mărturiseşte în articolul doctrinar „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura este „creaţie de oameni şi viaţă”, iar romanul este discurs ce „fixează curgerea vieţii”, ce „dă vieţii un tipar care îi cuprinde dinamismul şi fluiditatea.
Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura noatră -„Ion” şi primul roman de analiza psihologică din proza românească -„Pădurea spânzuraţilor”. Acesta din urma se impune ca reper fundamental în evoluţia romanului psihologic românesc, ca primul studiu al unui caz de conştiinţă.
Nuvelele care preced romanul „Pădurea spânzuraţilor” sunt: „Catastrofa”,”Iţic Strul Dezertor” şi „Hora morţii”, pe baza cărora Liviu Rebreanu îşi ceează primul roman de analiza psihologica.
În geneza romanului se împletesc date obiective ale realităţii cu un material afectiv tulburător. G. Călinescu vede în „Pădurea spânzuraţilor” o monografie a „incertitudinii chinuitoare”, iar Paul Georgescu afirmă că scrierea nu este „un roman monografic la războiului” ci , în primul rând, „o confruntare a unor păreri critice despre sensul vieţii cu însăşi viaţa aflată la extrema limită”.
Ca orice roman, „Pădurea spânzuraţilor” are o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată.
Tema o constituie evocarea realistă şi obiectivă a Primului Război Mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Se pot distinge două subteme ale roman: iubirea faţă de patrie şi dilema între datorie şi dragoste faţă de ţară manifestată în conştiinţă.
Personajul central al romanului este locotenentul Apostol Bologa. Drama lui este declanşată de criza psihologica, personajul apărând ca subiect trăitor şi observator al propriilor stări de conştiinţa. Eroul îşi trăieşte propriile emoţii, sentimentele si incertitudinile, tragicul său conflict interior fiind declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean, ce-i revine din legile satului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având cate unsprezece capitole, cu excepţia ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin acela ca viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc.
Romanul are doua planuri distincte ce evoluează paralel, dar care se intercondiţionează: unul al tragediei războiului şi altul al dramei psihologice a personajului principal. Scriitorul foloseşte ca tehnică narativă introspecţia, retrospecţia, portretul direct al autorului, dialogul şi monologul interior, naraţiunea fiind la persoana a III-a (naratorul este omniscient şi omniprezent).
Construcţia romanului este circulară şi simetrică: romanul „Pădurea spânzuraţilor” începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă a condamnatului.
Începutul romanului relatează o atmosfera cenuşie de toamna mohorâta, în timpul Primului Război Mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpâneşte întreg spaţiul vizual şi spiritual. Apare şi descrierea, existând o corespondenţă între elementele naturii şi stările personajului: „Sub cerul cenuşiu de toamna ca un clopot uriaş de sticla aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare (…) întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră”.
Locotenentul Apostol Bologa, ca membru al Curţii Marţiale, a făcut parte din completul de judecată care l-a condamnat la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuţiei, dând dovada de lipsa totala de sentimente, însa ele vor fi cele care îl vor ucide in final. Bologa are foarte bine inoculat simţul datoriei de către tatăl sau, care îl sfătuieşte: „Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român”. Educaţia religioasa din copilărie, dată de mama sa, apoi studiile de filosofie de la Budapesta au sădit în Apostol valori care s-au sedimentat mai ales în automatisme şi prejudecăţi.
Intelectual prin formaţie, eroul nu face parte, la începutul romanului, din categoria celor care problematizează existenţa. Excesul cu care participă la pregătirea spânzurării lui Svboda, fără a lua în considerare altceva decât imperativul datoriei, dovedeşte acest lucru. Logodna cu Marta şi apoi ruperea logodnei, probează incapacitatea personajului de a se desface din lanţul automatismelor.
Destinul lui Apostol Bologa însumează evenimente şi întâmplări de război, dublate de reflecţii profunde asupra situaţiei fără ieşire în care se afla personajul, după mutarea teatrului de lupta pe frontul românesc. În încercările disperate de a evita confruntarea directă cu românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în speranţa că va obţine de la generalul Karg transferul în altă zonă de lupta.
Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curţii Marţiale şi este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzaţi de dezertare. Dezertarea devine şi pentru Apostol soluţia de a-şi salva propria conştiinţă de la frământările actului de a-şi condamna propriii fraţi. De aceea planul pe care şi-l face nu este nici pe departe unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă prins din moment ce se îndreaptă hipnotic spre zona frontului păzită de cel mai vigilent duşman al său. Este prins, condamnat la moarte şi executat prin spânzurare, într-o scena simetrica celei din incipitul romanului. Aceeaşi lumina, aceeaşi atitudine sfidătoare din ochii lui Svoboda se va vedea în final în ochii lui Bologa în momentul executării. În momentul spânzurării, ca şi Svoboda la începutul romanului, “Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului”.
Viziunea despre lume, în ochii lui Apostol Bologa, se schimba din momentul în care sublocotenentul ceh Svoboda înfrunta moartea cu seninătate. Din acel moment, pentru el, războiul nu va mai fi doar o lupta fără sentimente, iar fiecare faptă se va transmite în conştiinţa personajului producând intense trăiri, emoţii, senzaţii, surprinse cu abilitate de Rebreanu. Din acel moment, începe criza lui de conştiinţa redata de narator prin monolog interior sau autoanaliza de catre narator: „Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe fata condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane”.
Lumina este vazută în roman ca motiv, apărând frecvent în text: în copilăria lui Apostol, în ochii lui Svoboda, sub forma reflectorului şi în ochii lui Apostol, atunci când acesta va înfrunta moartea aşa cum o făcuse şi cel pe care îl condamnase cu atât obiectivism în incipitul romanului, privirea lui zburând nerăbdătoare spre ”lumina răsăritului”, spre „strălucirea cereasca”.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii.
Liviu Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”, viziunea dspre lume fiind redată prin ochii personajului principal care suportă o adevărată transformare a conştiinţei.