Rezolvare subiectul 1:

1. clipa = moment, vreme; etern = veşnic, nemuritor.
2. Cratima din structura ,,aducerile-aminte” aflată în versul,,Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză, intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului.
3. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea.
Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului.
4. ,,Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci”; ,,Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva…apoi suspini”
5. Teme/motive: viaţa lipsită de noroc, visul/ reveria, moartea, amintirea
6. Comparaţia ,,bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii iremediabile. Substantivul ,,iarna” evocă ideea de singurătate, nelinişte, tristeţe, aspectul de pustietate, lipsit de viaţă, fiind asociată cu vârsta celui care se simte ,,bătrân” din pricina depărtării de iubită.
7. Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică ,,O! glasul amintirii rămâie pururi mut”, aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin puterea amintirii, înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire. Folosirea verbului la conjunctiv prezent, „rămâie” fără conjuncţia ,,să” indică dorinţa de respingere a ,,glasului amintirii”. Antitezele norocul (,,norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (,,viata-mi lipsita de noroc”), amintirea (,,aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(,,sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării, pus sub semnul regretului, melancoliei, dorinţei de uitare. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii, metafora ,,glasul iubirii”, sugerează depărtarea fiinţei de realitate. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii, epitetele ,,bătrân şi singur”, reprezintă un final melancolic şi dramatic. Trăirile eului liric sunt contradictorii, limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate, dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită.
8. Titlul ,,Departe sunt de tine…” evidenţiază tema iubirii eterne, care trăieşte prin puterea amintirii. Adverbul „departe” are dublă perspectivă, atât locativă cât şi temporală, având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite. Trăirile eului liric sunt contradictorii, bazate pe relaţia atracţie-respingere. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate, odinioară/altădată-prezentul clipei, noroc-nenoroc, amintire-uitare. Folosirea verbelor la viitor ,,vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate, un final melancolic şi dramatic. Prezentul visării este pus sub semnul regretului, al melancoliei, dar şi al dorinţei de uitare, al refuzului asumării unei realităţi banale. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă.
9. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei; antitezele romantice, generatoare de melancolie: norocul-nenorocul, amintirea-uitarea; cultivarea emoţiei şi a sentimentului; universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: ,,singur lângă foc”, „vântul loveşte în fereşti”.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Limba romana-

Consider că afirmaţia lui I.A.Bassarabescu, conform căreia ,,apărarea intereselor limbii româneşti e una din garanţiile viitorului nostru naţional şi prin urmare o sfântă datorie patriotică” e adevărată.
În primul rând, românii au avut un respect deosebit pentru graiul prin care s-au transmis de la o generaţie la alta marile noastre valori spirituale. Efortul de valorificare a potenţialului expresiv al graiului strămoşesc a fost şi este considerat în cultura noastră un adevărat act patriotic, în care sunt exprimate sentimentele de adâncă dragoste şi preţuire pentru limba romană.
Pe de alta parte, valoarea acestei comori, ce vine din adâncurile trecutului nostru, trebuie redescoperită de fiecare nouă generaţie, care va găsi în ea un străvechi tezaur de gândire, simţire, înţelepciune. Semn de individualitate a poporului, limba romană oglindeşte viaţa şi idealurile oamenilor plaiurilor carpato-dunărene, constituind conştiinţa de sine a uni neam nevoit să-şi apere permanent independenţa şi integritatea. Muzicalitatea şi farmecul limbii române au transformat-o într-un cântec, simbol al frumuseţii artistice a cărei expresie deplină este în creaţia populară doina, adevărata emblemă a simţirii şi spiritualităţii româneşti.
Deci, aşa după cum afirmă şi I.A.Bassarabescu, apărarea intereselor limbii româneşti e o garanţie a viitorul nostru naţional. Reflex al existenţei noastre milenare pe acest pământ, limba se constituie ca un proces în continuă devenire, având puterea miraculoasă de a ne exprima pe toţi prin inepuizabila ei frumuseţe şi forţă de expresie.

Rezolvare subiectul 3:

Patul lui Procust de Camil Petrescu

Afirmaţia lui E. Lovinescu se concentrează în jurul analizei psihologice care se află îndărătul tuturor creaţiilor epice. Promotor al noului roman, Camil Petrescu a îmbogăţit estetica acestei specii literare.
În conferinţa ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu teoretizează romanul modern de tip proustian, pe care îl opune romanului de tip tradiţional. Romanul modern deplasează accentul de la un romanesc al evenimentelor la un romanesc al psihologiei, de la omniscienţa la pluriperspectivism. Noul roman este unul de observaţie a vieţii interioare, de analiză psihologică, fiind scris la persoana I.
Apărut în 1933, la trei ani după ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, romanul ,,Patul lui Procust” impune un analist de excepţie şi un creator al unei forme narative deosebite. Perspectivele interioare asupra evenimentelor şi personajelor derivă din punctul de vedere unic şi subiectiv al fiecărui personaj-narator.
Titlul romanului ,,Patul lui Procust” face trimitere la o povestea mitologică amintind de tâlharul Procust care ataca trecătorii pe drumul între Atena şi Megara. El avea două paturi, unul foarte mare şi unul foarte mic, unde îi aşeza pe trecătorii prinşi, pe cei înalţi în patul cel mic, pe cei scunzi în patul cel mare, chinuindu-i până când ajungeau să se potrivească cu dimensiunea patului în care erau aşezaţi. Procust îşi găseşte sfârşitul fiind ucis în acelaşi mod de către Tezeu. Titlul este o metaforă sugerând imaginea societăţii ca pe un pat al lui Procust, ca spaţiu limitat, dar şi incompatibilităţile relaţiilor interumane. Patul psihologic a lui Procoust devine un spaţiu al inadecvării pentru lumea personajelor romanului, un spaţiu al dilemelor existenţiale, fie că este vorba despre planul sentimental, fie că este vorba despre planul social. Structura romanului este complexă, determinând compoziţia pe mai multe planuri narative care se intersectează şi se determină reciproc: trei scrisori ale doamnei T. către autor, jurnalul lui Fred Vasilescu intitulat ,,Într-o după amiază de august”, în care sunt incluse şi scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia, Epilogul I care îi aparţine tot lui Fred, Epilogul II şi notele din subsolul paginii, fiind redactate de autor.
Una din particularităţile romanului este structura lui compoziţională, confensiunea şi documente care alcătuiesc şiruri de mărturii ale unor „dosare de existenţă”. Originalitatea romanului e dată de subtilitatea şi profunzimea analitică a conştiinţelor, de dramele interioare suferite din iubire şi demnitate.
Principalele modalităţi de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, autoanaliza care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajelor.
Doamna T. crede că Fred este împlinirea iubirii sale, dar este în stare să sufere atunci când D. iese cu altă femeie, chiar dacă e vorba doar de o vanitate rănită. Fred o iubeşte pe doamna T., însă o părăseşte. Cuplul Emilia-Ladima este sortit eşecului, fiindcă Emilia vrea bunăstare, succes iar Ladima îşi doreşte ca ea să fie mama şi gospodină grijulie. Romanul se construieşte din eforturile fiecărui personaj de a-şi adecva existenta la cerinţele şi slăbiciunile celorlalţi.
Camil Petrescu este unul dintre scriitorii, aşa cum afirmă şi E. Lovinescu, care a adâncit „analiza psihologică până la reconstituirea întregii plase de acţiuni şi reacţiuni sufleteşti din dosul faptelor” – creează un model de feminitate, de delicateţe şi sensibilitate, calităţi ale doamnei T. După un mariaj terminat prin divorţ femeia se stabileşte în Bucureşti, unde îl întâlneşte pe D. având sentimentul că şi-a ratat viaţa din cauza ei. Narator fin, doamna T. dezvăluie în scris pasiunea pentru un alt bărbat notat cu X., care i-a refuzat însă iubirea. Perspectiva feminină asupra iubirii reiese din cele trei scrisori, pe care doamna T. le scrie la rugămintea autorului.
Jurnalul lui Fred intitulat „Într-o după-amiază de august” aduce o nouă perspectivă asupra iubirii. Fred află că pe Emilia Răchitaru o iubise Ladima, poet şi ziarist pe care îl cunoscuse bine. Iubirea dintre Fred şi doamna T. începuse cu patru-cinci ani în urmă, când Fred îi ceruse să-i decoreze apartamentul. Conflictul interior apare atunci când Fred renunţă la doamna T., deşi o iubeşte cu patimă sau cel puţin aşa se înţelege din toate gesturile pe care le face faţă de ea. Citind scrisorile lui Ladima, Fred se descoperă pe sine în tragedia unui bărbat care iubise o femeie nedemnă de ea.
Notele de subsol ale autorului scot în evidenţă statutul omului în societatea vremii, unde cei cinstiţi ca Ladima trăiesc mizerabil şi în umbra celorlalţi. Astfel că talentul, demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge păienjenişul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu şi Lumânăraru. Ceea ce a dus la ruperea definitivă a acestei colaborări, a fost apariţia unui articol prin care Ladima acuza puterea politică de afaceri oscure în domeniul financiar bancar conturându-se astfel conflictul exterior, cel cu societatea. Impresionat de condiţia omului superior şi neînţeles, Fred va cerceta împrejurările în care Ladima s-a sinucis („Epilog I”).
Personajele sunt văzute din mai multe perspective ca într-un sistem se oglinzi paralele. Ele se constituie antitetic, împletindu-şi destinele: doamna T. şi Emilia, Fred şi Ladima. Personajul se autoconstituie prin mărturisire sau este reflectat în conştiinţa celorlalţi. Dragostea lui Fred pentru doamna T. rămâne un mister, însă în „Epilogul II” aflăm că a murit într-un accident de avion chiar a doua zi după ce predase manuscrisul. Autorul devine primul cititor al scrisorilor dar şi a jurnalului, pe care îl înmânează doamnei T. care află cu surprindere că fusese iubită aşa de mult cum ea iubise.
Finalul romanului cuprinde discuţia doamnei T. cu naratorul, din care reiese că ea fusese tot timpul frământată de incertitudinea iubirii lui Fred, neînţelegând de ce acesta a întrerupt relaţia cu ea. Finalul este deschis, misterul morţii rămâne neelucidat: accident sau sinucidere?
Afirmaţia lui E. Lovinescu „analiza psihologică se află îndărătul tuturor creaţiilor epice, existând scriitori ce au adâncit până la reconstituirea întregii plase de acţiuni şi reacţiuni sufleteşti din dosul faptelor” este susţinută de cel puţin trei argumente rezultate din analiza romanului psihologic „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Primul argument îl constituie subtilitatea analitică a conştiinţelor, dramele interioare suferite din iubire şi demnitate. Al doilea argument este dat de construcţia în oglinda a personajelor, în cazul cărora multiplele perspective înlocuiesc punctul unic şi obiectiv. Al treilea argument este cel referitor la principalele modalităţi de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi-a sufletului, autoanaliza care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajelor.