Rezolvare subiectul 1:

1. Luni începuseră şcoala de la ora şapte.
De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el.
2. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului;
„să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite, înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului
3. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi”
4. motivul recunoştinţei, motivul dragostei de natură, motivul divinităţii, motivul amintirii.
5. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”, „mea”, etc.
6. Metafora „nori, aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului, atins chiar de aparenta lor banalitate. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie.
7. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea, folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. Repetiţie anaforică.
8. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri, de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult.
Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice, această strofă este ea însăşi o metaforă, unde poetul îmbină atent, cu măiestrie, forme şi culori, miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie, poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii.
9. Tiltul poeziei exprimă simplu, dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată, ideea centrală, tema poeziei, şi anume, recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. Fiind un substantiv propriu, nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ:insemnatatea binelui pentru educatia individului-

Cred că binele ar trebui să joace un rol important în educaţia şi autoeducaţia oricărui individ. Ioan Slavici, prin afirmaţia sa, pune în vedere faptul că binele este singurul care se potriveşte, din punct de vedere moral, cu firea omenească.
Consider că omul nu a fost creat pentru a săvârşi răul, ci pentru a alege binele în orice situaţie, şi de aceea sunt de acord cu Ioan Slavici că binele este singurul care apare ca natural pentru firea omenească.
De asemenea, sunt de părere că omul nu alege întotdeauna ceea ce este bun, sau ceea ce este bine, tocmai datorită educaţiei sale. Nu mă refer aici doar la educaţia primită în familie, ci şi la autoeducaţia pe care şi-o face fiecare, educaţie determinată, în mare parte de condiţiile în care individul trăieşte, dar pe care el are posibilitatea (desigur, condiţionată de voinţă), de a şi-o modela.
De aceea, cred că un om, pentru a face alegerile bune în viaţă, pentru a distinge binele de rău şi pentru a urma calea corectă, trebuie să aibă parte de o educaţie potrivită în acest sens, în care valorile binelui să îşi aibă locul cuvenit.

Rezolvare subiectul 3:

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Basmul este o specie epică amplă (în proză sau în versuri) care dezvoltă categoria estetică a fabulosului, având un singur plan narativ, cu o acţiune convenţională, la care participă personaje sau forţe supranaturale. George Călinescu defineşte acestă creţie ca un „gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, etc.” Lumea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o durată nedeterminate. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
Realul se împleteşte cu fabulosul şi în construcţia altei funcţii specifice, cea a personajului. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele, donatorii; ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj.
Toate aceste trăsături definitorii pot fi exemplificate pe basmul cult al lui Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”. Începutul basmului, marcat de formula iniţială. „Amu cică era odată” introduce cititorul în lumea basmului. Situaţia iniţială prezentată vorbeşte despre un crai cu trei feciori şi despre fratele craiului, împărat într-o ţară îndepărtată, care avea numai fete, motiv pentru care trimite o „carte” fratelui său, pentru a-i cere pe cel mai vrednic dintre nepoţi ca să-l lase împărat după moartea sa.
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de creai prin mai multe probe peste care mezinul familiei, Harap-Alb, trece cu brio.
Trecerea podului urmează unei etape pregătitoare. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici mezinul primeşte sfaturi de la aceasta: să ia „calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire pentru a izbuti”. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, se va dovedi tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, având şi puteri supranaturale. Plecat însă din spaţiul protector al casei părinteşti, tânărul se confruntă cu Spânul (principalul răufăcător). Lipsa de maturitate îl costă pe Harap-Alb cartea, banii şi armele.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădure – labirint, loc al morţii şi al regenerării. Spânul, „răul necesar”, are rolul iniţiatorului pentru tânărul Harap-Alb. Spânul, prin cele trei apariţii ale sale, îl determină pe tânăr să-l accepte ca iniţiator şi sa-i fie slugă. Coborârea în fântână, la îndemnul Spânului are, în plan simbolic, semnificaţia naşterii, a regenerării. Personajul iese din fântână Harap-Alb, rob al Spânului. Lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale, personajul trebuie să treacă prin încercările la care este supus de Spân, cu ajutorul calităţilor sale morale. Spânul îl sileşte pe Harap-Alb să jure că-l va asculta şi îl ba sluji până va muri, aşa că, odată ajunşi la curtea împăratului, Spânul îl supune pe personajul principal la trei probe peste care Harap-Alb trece cu brio. Trecerea probelor îl ajută pe tânar să dobândească bunătate, curaj, generozitate, prieteni (cu ajutoarele lui, în special), calităţi necesare unui împărat.
Într-un conflict dintre cei doi, după demascarea Spânului, acesta îi taie capul lui Harap-Alb, eliberându-l de jurământ, semn ca iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Eroul reînvie însă, datorită ajutorului primit de la prietenii săi, semn că a ştiut să fie un bun prieten, şi primeşte împărăţia şi pe fata pe care o dorea. Maturizarea eroului, la care Spânul contribuie în mod decisiv, este confirmată de nuntă şi de schimbarea statului social.
Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului.
„Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze.
Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul vicleanului, rolul său fiind acela de a-l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului, cel timid şi ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl supune pe erou.
Esenţa basmului, ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai interesant pentru cititor.
Deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, model de perfecţiune fizică şi morală, dotat cu puteri supranaturale; el este umanizat prin comportament, atitudine, limbaj, personaj dinamic ce parcurge aventura iniţierii. Protagonistul traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat, basmul putând fiind considerat astfel un bildungsroman.
Aşadar, deşi basmul cult al lui Ion Creangă porneşte de la tiparul popular, păstrând tipologia personajelor, se depărtează de acesta prin stilul de a povesti, prin problematica mult mai complexă şi prin crearea unor personaje individualizate, devenind astfel memorabile.